Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca, şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M’ai trimes.  (Ioan 17:21)

Această rugăciune a unității se repetă cel mai mult în rugăciunea Domnului din Ioan 17. Greutatea acestui lucru stă în imperfecțiunea noastră, va trebui să ne îngăduim, să ne iertăm și să ne susținem reciproc. Beneficiul însă este mult mai mare. Se spune că un cal poate să tragă după el o tonă. Doi cai, după matematică ar trebui să tragă două tone. Ei bine realitatea este alta, doi cai pot trage nouă tone!! Puterea pusă împreună creează sinergie și lucrurile avansează mult peste ceea ce putem noi singuri.

Așadar, unitatea este în continuare prioritară, în ciuda imperfecțiunii noastre!

Dacă nu zideşte Domnul o casă, degeaba lucrează cei ce o zidesc; dacă nu păzeşte Domnul o cetate, degeaba veghează cel ce o păzeşte.  (Psalmi 127:1)

Nu te lupta pentru un lucru dacă știi că Dumnezeu nu este acolo. Dacă nu ești născut din nou, nu te lupta să fii sfânt ca un credincios. Mai întâi predă-te lui Dumnezeu. Dacă un om nu este născut din nou, nu încerca să îl faci tu sfânt. Îndeamnă-l să se predea! Moody spunea că dacă tragi de un om care nu este născut din nou să meargă pe calea lui Dumnezeu, este ca și cum te-ai lupta un mort. Nu mai fă acest lucru. La fel poate fi și cu partenerul potențial de viață. Dacă nu ai încredințarea că este de la Dumnezeu, nu trage de el.

Dar dacă Dumnezeu te-a născut din nou, acum nu trebuie să stăm degeaba. Când îl vezi pe Dumnezeu că lucrează undeva, acolo să te alături și tu cu toată inima, pentru că atunci un pahar de apă nu vei da pentru Dumnezeu fără să îți primești răsplata. Ideea este nu să nu lucrăm, ci întotdeauna să o facem împreună cu Dumnezeu! Lucrează cu totă inima, cu tot sufletul, cu toată puterea minții tale, dar totdeauna împreună cu Dumnezeu!

Continuă lectura „PREOT MISIONAR VIOREL DUMITRIU” →

Cuvântul ”Hotărât” derivă din cuvântul ”hotar”, ”a pune hotar”. În general oamenii sunt fericiți atât cât sunt hotărâți să fie.

Poți fi fericit în familie, atât timp cât ești hotărât pentru asta, de aceea avem și un legământ în acest sens, ca să ajute hotarul. Poți fi fericit în chemarea în viață, respectând sarcina dată, și poți fi fericit atâta timp cât stai lângă Dumnezeu, conducătorul tuturor lucrurilor.

Adam a fost fericit cât timp a pus hotar comportamentului său, după voia lui Dumnezeu – pomul cunoștinței binelui și răului. Când a doborât acel hotar, a pierdut fericirea. David a fost fericit cât a avut hotar, în viața lui, în cazul familiei și nu numai. Un timp și-a pierdut fericirea, pentru că a trecut acel hotar, apoi a revenit și a redobândit fericirea. Pavel a fost și el fericit în slujirea lui pentru că a fost total dedicat chemării, dar pentru asta a trebuit să pună hotare serioase în privința a ceea ce își permitea și ceea ce nu își permitea să facă.

Dacă am întreba-o pe Simona Halep ce hotare își pune în viață, pentru hotărârea ei de a câștiga partidele de tenis, ar fi interesant să o ascultăm: ore de antrenament, educație sportivă, disciplină alimentară, de somn, probabil și psihică.

Ajungi acolo unde ești hotărât să ajungi!

Nu este bine să spunem: ”Nu am încredere în oameni” pentru că și noi suntem oameni, și e ca și cum ne ridicăm deasupra celorlalți. Deși biblia vorbește despre acest lucru și spune să nu ne încredem în om. Felul cum trebuie luat acest lucru este să continuăm să avem prieteni și relații de încredere, dar în aceste relații să ne ancorăm puternic în Dumnezeu ca și resursă, ca să avem ce să oferim în acele relații, altfel putem fi și noi, cum se întâmplă, cu ”rezervorul inimii” gol, să așteptăm ca celălalt să ni-l umple, și de aici pornim discuția neplăcută.

Domnul Isus când era în Ghetsimani a luat cu El pe cei mai apropiați: Petru, Iacov și Ioan, dar s-a dus mai la o parte și s-a rugat singur lui Dumnezeu. El s-a întărit în Dumnezeu direct, nemijlocit, pentru ca dacă va fi nevoie să aibă să ofere sprijin și ajutor celor trei prieteni ai Lui. Și așa a și fost nevoie să facă, prietenii Lui au adormit, și El i-a ridicat de trei ori și i-a îndreptat. Dar pentru asta trebuia El însuși să se întărească în Dumnezeu în mod personal. Același lucru îl vedem și la David în Țiclag (1 Sam. 30, 6-8).

1Cor. 4:2 „Încolo, ce se cere dela ispravnici, este ca fiecare să fie găsit credincios în lucrul încredinţat lui.”

Un lucru pe care s-a pus accent în bisericile evanghelice după revoluție a fost creșterea numerică. Acest lucru înainte de revoluție nu era proeminent, atunci rugăciunea principală era ”să fim credincioși”. Era și un context de persecuție și se punea accent pe a rămâne credincios orice s-ar întâmpla.

Oricum ar fi fost se vede că atunci se creștea, în ciuda persecuției, astăzi uneori nu se crește în ciuda libertății. Cred că ideea credincioșiei este mai importantă pentru noi decât a creșterii. Credincioșia e partea noastră 1Cor. 4,2 / Creșterea este partea lui Dumnezeu 1Cor. 3,6. Dacă noi ne concentrăm pe creștere, ne concentrăm pe ce nu este al nostru, noi nu putem face să crească, numai Dumnezeu face asta. Noi putem doar să fim credincioși în lucrul încredințat nouă și atunci Dumnezeu care este credincios va da creșterea. Creșterea este, cred eu, asemănătoare escatologiei / lucrurilor viitoare, despre care Domnul spune: ”Nu este treaba voastră să știți vremurile sau soroacele, pe acestea tatăl le-a păstrat sub stăpânirea sa”. Fapte 1,7 ”Ci voi ve-ți primi o putere când se va coborî Duhul Sfânt peste voi” – Fiți credincioși!

Cred că dacă ne vom concentra pe credincioșie și ne vom ruga mai mult pentru ea, atunci Dumnezeu este credincios și ne va da și creștere. Dacă ne concentrăm pe creștere, e posibil să nu facem ce ține de noi, și atunci batem pasul pe loc.

În anumite zone din africa se consumă carne de maimuță și aceasta este vânată în mai multe feluri, dar una din metode mi-a atras atenția în mod deosebit. Se face o scorbură într-un copat și se introduce o portocală. Scorbura este exact cât este portocala. Maimuța vine, încearcă să scoată portocala și nu poate, datorită dimensiunii potrivit cu portocala a scorburei. În clipa aceasta vin africanii și prind maimuța. Prinderea maimuței se bazează pe un principiu: maimuța este egoistă, este de înțeles, nu își dă seama că dacă ar da drumul portocalei, ar putea scote mâna afară și ar scăpa. Nu, ea încercă să scoată portocala, bine ticluită de african, și se străduiește până când este prinsă.

Tot așa devenim și noi vulnerabili când egoismul ne robește și nu dăm drumul la lucruri din mâini.

În viață scopul principal este să câștiți răsboiul, nu doar unele bătălii. De aceea în acest scop trebuie să fii gata să perzi și unele bătălii. De aceea și Domnul ne cere să fim gată să răbdăm, să suferim pentru Evanghelie, pentru că în definitiv sfletele noastre le păzim.

Uneori trebuie să acceptăm ceea ce nu este confortabil în viața noastră pentru că în combinație cu altceva iese bine. Spre exemplu, noi toți punem sare aproape în orice mâncăm. Sarea este compusă din două elemente Na + Cl. Cele două elemente luate separat nu pot fi consumate, sunt nocive. Puse împreună devin indispensabile. Așa sunt și luptele noastre pe care trebuie să fim gata să ni le asumăm, dacă vom face acest lucru vom obține elementul indispensabil – mântuirea sufletului nostru, o starea plăcută lui Dumnezeu.

Sfîrşitul tuturor lucrurilor este aproape. Fiţi înţelepţi dar, şi vegheaţi în vederea rugăciunii.  (1 Petru 4:7)

Dacă ne uităm superficial la acest verset, vom spune că este un îndemn la rugăciune, dar la o privire mai atentă vedem că este multă înțelepciune în rugăciune. Rugăciunea este cheia lui Dumnezeu care ține toate elementele evangheliei în priză, active. Atunci când ne rugăm smerenia este activată în mod constant. De aceea oamenii care se luptă cu mândria vor avea dificultăți cu rugăciunea. Și condiția evangheliei este pocăința și credința. La fel este și în rugăciune. Dacă vrei să te rogi, trebuie să te cobori, să te supui, să mărturisești un fel de dependență față de Dumnezeu, să strigi, să chemi. Aceste lucruri le vedem din belșug în Psalmii lui David, și acestea țin de smerenie, de pocăință. Rugăciunea implică în mod vital pocăința de păcate. Dacă este păcat nemărturisit, nu pot sta mult în rugăciune, afară de cel din neștiință, până când Domnul îl va semnala. Credința de asemenea este provocată în rugăciune. Te rogi dacă crezi că Dumnezeu poate și vrea să facă ceva. Dacă știi acest lucru din Scriptură atunci ai încredere și te rogi cu nădejde că vei fi ajutat. Credința este dezvoltată în rugăciune. Domnul le spune ucenicilor când nu puteau face anumite lucruri miraculoase odată să creadă, altă dată să se roage (în cazul duhurilor). În cele din urmă rugăciunea atrage spre scriptură. Când te rogi, simți nevoia adesea să vezi ce zice Domnul într-o privință în Cuvânt și apoi citești. Altă dată primești un gând dintr-un text, dar ai nevoie să iei Scriptura și să te aprofundezi în acea direcție.

Rugăciunea este cheia spirituală a fiecărui credincios și a fiecărei biserici. Odată citeam în istoria bisericii evanghelice din România cum se scosese ora de rugăciune din programele bisericii, datorită ne-frecventării, plus limitarea de către comuniști a serviciilor divine. Frații au observat că odată cu absența rugăciunii au început tot felul de certuri, până nu au reintrodus rugăciunea, lucrurile nu au revenit la normal.

Am citit mai multe povestiri cu marțișorul, dar de departe cel mai mult mi-a plăcut legenda românească despre mărțișor. Așa să vă gândiți de fiecare dată când veți vedea un mărțișor! 🙂

Iată legenda!

Baba Dochia a avut un fiu, pe numele său Dragobete, acesta s-a căsătorit împotriva dorinței ei. Pentru a-și necăji nora, într-o zi rece de iarnă, i-a dat acesteia un ghem de lână neagră și a trimis-o la râu să-l spele, spunându-i să nu se întoarcă până când lâna nu devine albă. Fata a încercat să spele lâna, dar chiar dacă degetele sale au început să sângereze, culoarea lânii rămânea tot neagră. De disperare, pentru că nu se putea întoarce acasă la soțul iubit, a început să plângă. Impresionat de durerea fetei, Domnul Iisus Hristos i-a apărut în cale și i-a dat o floare roșie, spunându-i să spele lăna cu ea. Mulțumindu-i, fata a pus floarea în apă, a spălat lâna și a constatat cu uimire că lâna s-a albit. Fericită că a reușit să ducă la bun sfârșit această sarcină grea, și-a îndreptat pașii spre casă, dar nu a fost primită bine, soacra sa, din contră, auzind povestea fetei aceasta a acuzat-o că Mărțișor (așa îi spunea fata, deoarece nu-l recunoscuse pe Iisus) era iubitul ei. După aceasta întâmplare, Dochia a pornit împreună cu turma sa spre munte, fiind convinsă că primăvara venise deja, altfel de unde ar fi putut Mărțișor să aibă floarea? Pe parcursul călătoriei sale, și-a scos, rând pe rând, cele doisprezece cojoace pe care le purta, până a rămas fără nici unul. Dar vremea s-a schimbat. Pe cât de frumos fusese la începutul zilei, pe atât de urât se făcuse acum. Ningea și totul începuse să înghețe. Dochia a înghețat împreună cu oile sale, transformându-se, conform legendei, în stană de piatră. Rocile se pot observa și astăzi pe muntele Ceahlău și sunt o mărturie vie a acestui mit românesc.

Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Baba_Dochia

Este bine să fii mereu în creștere, dar nu să urmărești mereu un avantaj, când trebuie să iubești și să cauți ascultarea, binele altuia.

O legendă  spune că odată Hristos a cerut ucenicilor să ia o piatră să o care cu ei și să Îl urmeze.(legendele sunt moralizatoare, nu istorice) Petru a luato pe cea mai mică. După ce au ajuns într-o casă, a transformat pietrele în pâini și a spus: „acum să stăm la masă”. Petru nu a fost mulțumit. Apoi peste un timp iar a cerut fiecăruia să ia câte o piatră. Acum Petru vroia să se răzbune, așa că a luat una că abea o ducea. Deodată au ajuns la un râu, aici Domnul le-a spus să treacă înot de partea cealaltă cu piatra după ei. De atunci Petru a învățat importanță cumpătării.

Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvîntaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celorce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru ceice vă asupresc şi vă prigonesc,  (Matei 5:44)

Această învățătură este vârful de lance al Domnului Isus. Aici este o învățătură efectiv diferită de cea a vechiului testament. Care este logica, rațiunea pentru care să iubești pe vrăjmaș?

Primul ar fi mântuirea. Ideea este că orice om este un potențial creștin, ucenic al Domnului Isus. Iar pentru că noi nu știm care sunt aceia, trebuie să facem bine tuturor. Apostolul Pavel a fost un prigonitor înainte să devină apostol.

Principiul al doilea este dezbătut chiar de apostolul Pavel:

”Nu vă lăsați biruiți de rău, ci biruiți răul prin bine” Romani 12, 21.

Răul nu trece cu rău, ci cu bine. Dacă nu răspunzi cu bine la rău, în timp te vei îndrepta spre rău. Aici este auto-apărare. Pentru ca să nu ne biruiască răul, trebuie să facem binele. Cel rău nu mai are ce pierde, e condamnat, el joacă o ultimă carte: să cazi și tu la fel ca el. Să faci bine în mod deliberat, necondiționat este singura alternativă ca să nu te pleci în fața răului. De aceea iubiți pe vrăjmașii voștri, ca să dovediți sfințenia lui Dumnezeu și să măriți mai mult vinovăția celui rău.

Când Max Lucado scria frumoasa poveste pentru copii a lui Pancinello, nu se lansase încă Facebook-ul. Această carte a fost ca o profeție, că oamenii vor ajunge să își pună ”like-uri” sau ”unlike-uri”. Așa este povestea lui Pancinello, toată ziua nu făceau decât să își pună unii altora ”like-uri” după cum arăta, după cum presta. Iar Pancinello era mai puțin arătos, mai puțin priceput, așa că el avea mai multe etichete gri (”unlike”). Știu că povestea este pentru copii, dar sper că recunoașteți că este actuală. Astăzi văd cum oamenii ajung să se comporte mai direct, mai indirect după aceste ”like-uri”. Ca si în cartea lui Max Lucado, unii se întristează, alții se bucură. Dar vă mai aduceți aminte ce făcea fata din povestea lui Max, Lucia? Ea nu avea nici o etichetă, nici aurie, nici gri. Așa că Pancinello a întrebat-o: ”Cum se face că nu ai nici o etichetă!” Nu că nu avea, dar nu rămânea nici una pe ea, pentru că ea se ducea zilnic și vorbea cu Eli. Acesta era cel care creease toate păpușile din sat. Morala era că atunci când știa părerea lui Eli, părerile celorlalți păleau. De atunci și Pancinello mergea regulat la Eli și nici o etichetă nu mai rămânea pe el.

Să nu ne luptăm singuri cu părerile altora, să vorbim regulat, să ne interesăm regulat de părerea lui Dumnezeu, atunci părerile celorlalți slăbesc, iar noi vom merge mai drept.

Se spune că un sportiv era condus de antrenorul său din performanță în performanță, tot mai sus. Era un un săritor în înălțime de la sol. Antrenorul într-o zi a ridicat ștacheta așa de sus încât sportivul a spus: ”Nu voi putea să sar niciodată peste stacheta aceea!” ”Ba da!” a spus antrenorul ”Uite cum trebuie să faci! Îți arunci mai întâi inima peste acea ștachetă, și apoi trupul te va urma!”.

Acesta este un adevăr foarte profund. Dacă în inima ta îndrăznești sus, te lupți cu adevărat să crezi, să urci în sinea ta sus de tot, atunci vei reuși. Dacă doar încerci, dar în inima ta nu faci efort să urci mai sus, nu vei reuși, nu faci foarte mult.

A crede are de a face nu cu a ști, ci cu a îndrăzni. Se spune că cei mai buni sportivi, cântăreți, pictori, nu știu cum reușesc o anumită performață, ci pur și simplu își doresc și în cele din urmă reușesc. Spun asta fără să minimizez cu ceva munca și iscusința.

Să ne concentrăm pe credința interioară. Lucrul acesta este valabil în orice privință, dar Dumnezeu ne-a învățat cum să facem pentru a dobândi neprihănirea în primul rând.

”Era odată o insulă, unde trăiau toate sentimentele și valorile umane: Buna Dispoziție, Tristețea, Înțelepciunea, Iubirea.
Într-o zi, sentimentele au fost anunțate că insula stă să se scufunde, așa că își pregătiseră navele și plecară.
Doar Iubirea rămase până în ultimul moment.

Când insula era pe punctul să se scufunde, Iubirea decise să ceară ajutor.

Bogăția trecu pe lângă Iubire cu o barcă luxoasă și Iubirea îi zise:
– Bogăție, mă poți lua cu tine?
– Nu te pot lua, căci e mult aur și argint în barca mea și nu am loc pentru tine.

Iubirea atunci se hotăra să ceară ajutorul Orgoliului care trecea pe-acolo într-o superbă navă:
– Orgoliu, te rog,mă poți lua cu tine?
– Nu te pot ajuta,Iubire – răspunse Orgoliul – aici e totul perfect, mi-ai putea strica nava.

Atunci Iubirea întreba Tristețea, care trecea pe lângă ea:
– Tristețe, te rog, lasă-mă să vin cu tine!
– Oh, Iubire – răspunse Tristețea – sunt atât de tristă încât trebuie să stau singură.

Chiar și Buna Dispoziție trecu pe lângă Iubire, dar era atât de mulțumiă încât nu auzi că o strigă.

Dintr-o dată, o voce spuse:
– Vino Iubire, te iau cu mine!

Era un bătrân cel care vorbise.

Iubirea se simți atât de recunoscătoare și plină de bucurie încât uită să îl întrebe pe bătrân cum îl cheamă.

Când sosiră pe țărm, bătrânul pleca.

Iubirea își dădu seama cât de mult îi datora și întrebă Cunoașterea:
– Cunoaștere, îmi poți spune cine m-a ajutat?
– Era Timpul – răspunse Cunoașterea.
– Timpul? – se întreba Iubirea. Dar de ce tocmai Timpul m-a ajutat?

Cunoașterea, plină de înțelepciune, îi răspunse:
– Pentru că numai Timpul e capabil să înțeleagă cât de importantă e Dragostea în viață.”

„Felul vostru de vorbire să fie: da, da; nu, nu; ce trece peste aceste cuvinte vine de la cel rău” Matei 5, 37.

Domnul în textul acesta face referire la caracter. Ne interzice sa juram, si ne spune sa ne ținem cuvântul. Cei ce jura e ca si cum ar spune: „Ştii, eu de fel mai mint, dar acum îți jur că mă țin de cuvânt!”  Iată substratul jurământului pe care vrea Domnul să îl înlăture, superficialitatea. Sa ne ținem cu consecvență cuvântul, iar în timp devenim credibili, nu va mai fi nevoie de jurământ ca să fim crezuți.
Credibilitatea aduce productivitate in orice privință. Reclamele sunt un substitut al credibilității. Calitatea este cea mai bună reclama, ce trece peste aceasta „vine de la cel rău”.

Să fim oameni de calitate!

„Vă dau aceste învăţături, dar nu vă laud, pentru că vă adunaţi nu ca să vă faceţi mai buni, ci ca să vă faceţi mai răi” 1Corinteni 11,17

Aici apostolul Pavel subliniază rostul întâlnirilor creştine, şi anume acela de a ne face mai buni. Indirect subliniază acest lucru. Dar ce înseamnă să fii mai bun? Sau în ce sens mă fac eu mai bun? Pentru că suntem duşi în eroare vreau să fac nişte precizări.

Mai bun nu înseamnă neapărat mai mieros. Deşi este o îmbunătăţire a atitudinii, devii mai blând, mai răbdător, înfăţişarea feţii se schimbă, dar bunătatea nu stă în aceste expresii exterioare: „Fratele meu scump”, „Slăvit să fie Domnul!”, „Fii binecuvântat!” etc.

A fi mai bun înseamnă o îmbunătăţire a calităţii vieţii, devii mai responsabil, devii om de cuvânt, de încredere şi mai înţelegător. Dacă înainte nu te puteai înţelege cu mai mulţi oameni, acum s-au împuţinat aceşti oameni. Noi înainte nu ne înţelegeam cu ei pentru că noi eram frustraţi, aveam prejudecăţi şi eram în neştiinţă, acum însă ar trebui să nu mai avem frustrări multe, să fim mai înţelegători şi să judecăm mai puţin pe alţii, pentru că se presupune că suntem luminaţi de Duhul Sfânt. De aceea dacă suntem mai buni se vede şi în capacitatea noastră de a comunica, de a înţelege şi a fii în stare să ajutăm ici, colo după nevoie şi putere.

Pe 27 ianuarie s-a comemorat ziua internațională a Holocaustului decisă de rezoluția adunării generale a Națiunilor Unite nr 60/7 din 7 noiembrie 2005.

Scriu cu întârziere, pentru că și noi Bucureștenii avem un lucru de care nu ne aducem aminte cu plăcere, cum este cazul asasinatelor evreiești din timpul celor trei zile ale rebeliunii legionare condusă de Horia Sima din ianuarie 1941. În toate aceste întâmplări există un rabin Gutman care a supraviețuit în mod miraculos mai multor tentative de asasinare.

Majoritatea asasinatelor din timpul celor trei zile ale rebeliunii legionare au avut loc în pădurea Jilava. Au mai avut loc asasinate la Abator, pe şoselele Fundeni şi Pantelimon, în cartierul Bucureştii Noi, pe diverse străzi sau în case particulare. În ziua de 21 ianuarie 1941 la sediul legionar “Ing. Gheorghe Clime” din Calea Călăraşi nr.37 au fost aduşi aproximativ 200 de evrei, care au fost închişi în podul şi pivniţa casei. Întâi au fost jefuiţi de toate obiectele de valoare şi apoi obligaţi să circule pe scări între pod şi pivniţă sub o ploaie de lovituri, pe fiecare treaptă aflându-se câte un legionar care lovea cu bâta sau cu ranga de fier. Continuă lectura „Povestea rabinului Gutman” →

După mai mulți ani de săracie, care însă nu i-a slăbit credința unui rabin din Cracovia, Dumnezeu îi dă un vis cum că sub un pod din Praga este ascunsă o comoară care îl va scăpa de toate greutățile. Rabinul a spus ca este prea mult pentru el să facă un aşa drum, şi poate că visul este din mulțimea grijurilor. A doua seară visează la fel şi a rămas uimit. A treia seară când a visat din nou, a zis că e un semn divin şi a plecat spre Praga. Ajuns la podul cu pricina, un jandarm se plimba pe el. Rabinul sa plimbat pe pod înainte si înapoi, se tot uita şi se frământa. La un moment dat jandarmul intervine: „Căutați ceva, sau pe cineva?” Rabinul cu toată sinceritatea îi povesti visul şi motivul călătoriei lui. Jandarmul râse: „Pentru un aşa vis te-ai pus dumneata pe drumuri!” Rabinul zise: ” Deh, aşa e când te încrezi în vise” Cu zâmbtul pe buze jandarmul continuă: „Şi eu am avut un vis odata că în localitatea cutare (si era localitatea rabinului) în casa rabinului cutare (era numele lui) în spatele sobei dacă sapi în pământ e o comoara. Asta nu înseamnă că m-am şi dus”. La care rabinul i-a multumit pentru întreținere şi la salutat respectuos. S-a dus acasă în spatele sobei, a săpat şi cu comoara gasită a construit o casă de rugăciune, iar cu cealaltă jumătate a trăit mai bine.

Rabinul a învățat că nu trebuie la pleci la marginea pământului pentru a te îmbogăți, cele mai mari comori sunt lângă tine. Caută-le bine!

* „Parabolele lui Iisus” – Andrei Pleşu, p.14