Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca, şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M’ai trimes.  (Ioan 17:21)

Această rugăciune a unității se repetă cel mai mult în rugăciunea Domnului din Ioan 17. Greutatea acestui lucru stă în imperfecțiunea noastră, va trebui să ne îngăduim, să ne iertăm și să ne susținem reciproc. Beneficiul însă este mult mai mare. Se spune că un cal poate să tragă după el o tonă. Doi cai, după matematică ar trebui să tragă două tone. Ei bine realitatea este alta, doi cai pot trage nouă tone!! Puterea pusă împreună creează sinergie și lucrurile avansează mult peste ceea ce putem noi singuri.

Așadar, unitatea este în continuare prioritară, în ciuda imperfecțiunii noastre!

Dacă nu zideşte Domnul o casă, degeaba lucrează cei ce o zidesc; dacă nu păzeşte Domnul o cetate, degeaba veghează cel ce o păzeşte.  (Psalmi 127:1)

Nu te lupta pentru un lucru dacă știi că Dumnezeu nu este acolo. Dacă nu ești născut din nou, nu te lupta să fii sfânt ca un credincios. Mai întâi predă-te lui Dumnezeu. Dacă un om nu este născut din nou, nu încerca să îl faci tu sfânt. Îndeamnă-l să se predea! Moody spunea că dacă tragi de un om care nu este născut din nou să meargă pe calea lui Dumnezeu, este ca și cum te-ai lupta un mort. Nu mai fă acest lucru. La fel poate fi și cu partenerul potențial de viață. Dacă nu ai încredințarea că este de la Dumnezeu, nu trage de el.

Dar dacă Dumnezeu te-a născut din nou, acum nu trebuie să stăm degeaba. Când îl vezi pe Dumnezeu că lucrează undeva, acolo să te alături și tu cu toată inima, pentru că atunci un pahar de apă nu vei da pentru Dumnezeu fără să îți primești răsplata. Ideea este nu să nu lucrăm, ci întotdeauna să o facem împreună cu Dumnezeu! Lucrează cu totă inima, cu tot sufletul, cu toată puterea minții tale, dar totdeauna împreună cu Dumnezeu!

Continuă lectura „PREOT MISIONAR VIOREL DUMITRIU” →

Cuvântul ”Hotărât” derivă din cuvântul ”hotar”, ”a pune hotar”. În general oamenii sunt fericiți atât cât sunt hotărâți să fie.

Poți fi fericit în familie, atât timp cât ești hotărât pentru asta, de aceea avem și un legământ în acest sens, ca să ajute hotarul. Poți fi fericit în chemarea în viață, respectând sarcina dată, și poți fi fericit atâta timp cât stai lângă Dumnezeu, conducătorul tuturor lucrurilor.

Adam a fost fericit cât timp a pus hotar comportamentului său, după voia lui Dumnezeu – pomul cunoștinței binelui și răului. Când a doborât acel hotar, a pierdut fericirea. David a fost fericit cât a avut hotar, în viața lui, în cazul familiei și nu numai. Un timp și-a pierdut fericirea, pentru că a trecut acel hotar, apoi a revenit și a redobândit fericirea. Pavel a fost și el fericit în slujirea lui pentru că a fost total dedicat chemării, dar pentru asta a trebuit să pună hotare serioase în privința a ceea ce își permitea și ceea ce nu își permitea să facă.

Dacă am întreba-o pe Simona Halep ce hotare își pune în viață, pentru hotărârea ei de a câștiga partidele de tenis, ar fi interesant să o ascultăm: ore de antrenament, educație sportivă, disciplină alimentară, de somn, probabil și psihică.

Ajungi acolo unde ești hotărât să ajungi!

Nu este bine să spunem: ”Nu am încredere în oameni” pentru că și noi suntem oameni, și e ca și cum ne ridicăm deasupra celorlalți. Deși biblia vorbește despre acest lucru și spune să nu ne încredem în om. Felul cum trebuie luat acest lucru este să continuăm să avem prieteni și relații de încredere, dar în aceste relații să ne ancorăm puternic în Dumnezeu ca și resursă, ca să avem ce să oferim în acele relații, altfel putem fi și noi, cum se întâmplă, cu ”rezervorul inimii” gol, să așteptăm ca celălalt să ni-l umple, și de aici pornim discuția neplăcută.

Domnul Isus când era în Ghetsimani a luat cu El pe cei mai apropiați: Petru, Iacov și Ioan, dar s-a dus mai la o parte și s-a rugat singur lui Dumnezeu. El s-a întărit în Dumnezeu direct, nemijlocit, pentru ca dacă va fi nevoie să aibă să ofere sprijin și ajutor celor trei prieteni ai Lui. Și așa a și fost nevoie să facă, prietenii Lui au adormit, și El i-a ridicat de trei ori și i-a îndreptat. Dar pentru asta trebuia El însuși să se întărească în Dumnezeu în mod personal. Același lucru îl vedem și la David în Țiclag (1 Sam. 30, 6-8).

1Cor. 4:2 „Încolo, ce se cere dela ispravnici, este ca fiecare să fie găsit credincios în lucrul încredinţat lui.”

Un lucru pe care s-a pus accent în bisericile evanghelice după revoluție a fost creșterea numerică. Acest lucru înainte de revoluție nu era proeminent, atunci rugăciunea principală era ”să fim credincioși”. Era și un context de persecuție și se punea accent pe a rămâne credincios orice s-ar întâmpla.

Oricum ar fi fost se vede că atunci se creștea, în ciuda persecuției, astăzi uneori nu se crește în ciuda libertății. Cred că ideea credincioșiei este mai importantă pentru noi decât a creșterii. Credincioșia e partea noastră 1Cor. 4,2 / Creșterea este partea lui Dumnezeu 1Cor. 3,6. Dacă noi ne concentrăm pe creștere, ne concentrăm pe ce nu este al nostru, noi nu putem face să crească, numai Dumnezeu face asta. Noi putem doar să fim credincioși în lucrul încredințat nouă și atunci Dumnezeu care este credincios va da creșterea. Creșterea este, cred eu, asemănătoare escatologiei / lucrurilor viitoare, despre care Domnul spune: ”Nu este treaba voastră să știți vremurile sau soroacele, pe acestea tatăl le-a păstrat sub stăpânirea sa”. Fapte 1,7 ”Ci voi ve-ți primi o putere când se va coborî Duhul Sfânt peste voi” – Fiți credincioși!

Cred că dacă ne vom concentra pe credincioșie și ne vom ruga mai mult pentru ea, atunci Dumnezeu este credincios și ne va da și creștere. Dacă ne concentrăm pe creștere, e posibil să nu facem ce ține de noi, și atunci batem pasul pe loc.

În anumite zone din africa se consumă carne de maimuță și aceasta este vânată în mai multe feluri, dar una din metode mi-a atras atenția în mod deosebit. Se face o scorbură într-un copat și se introduce o portocală. Scorbura este exact cât este portocala. Maimuța vine, încearcă să scoată portocala și nu poate, datorită dimensiunii potrivit cu portocala a scorburei. În clipa aceasta vin africanii și prind maimuța. Prinderea maimuței se bazează pe un principiu: maimuța este egoistă, este de înțeles, nu își dă seama că dacă ar da drumul portocalei, ar putea scote mâna afară și ar scăpa. Nu, ea încercă să scoată portocala, bine ticluită de african, și se străduiește până când este prinsă.

Tot așa devenim și noi vulnerabili când egoismul ne robește și nu dăm drumul la lucruri din mâini.

În viață scopul principal este să câștiți răsboiul, nu doar unele bătălii. De aceea în acest scop trebuie să fii gata să perzi și unele bătălii. De aceea și Domnul ne cere să fim gată să răbdăm, să suferim pentru Evanghelie, pentru că în definitiv sfletele noastre le păzim.

Uneori trebuie să acceptăm ceea ce nu este confortabil în viața noastră pentru că în combinație cu altceva iese bine. Spre exemplu, noi toți punem sare aproape în orice mâncăm. Sarea este compusă din două elemente Na + Cl. Cele două elemente luate separat nu pot fi consumate, sunt nocive. Puse împreună devin indispensabile. Așa sunt și luptele noastre pe care trebuie să fim gata să ni le asumăm, dacă vom face acest lucru vom obține elementul indispensabil – mântuirea sufletului nostru, o starea plăcută lui Dumnezeu.

Sfîrşitul tuturor lucrurilor este aproape. Fiţi înţelepţi dar, şi vegheaţi în vederea rugăciunii.  (1 Petru 4:7)

Dacă ne uităm superficial la acest verset, vom spune că este un îndemn la rugăciune, dar la o privire mai atentă vedem că este multă înțelepciune în rugăciune. Rugăciunea este cheia lui Dumnezeu care ține toate elementele evangheliei în priză, active. Atunci când ne rugăm smerenia este activată în mod constant. De aceea oamenii care se luptă cu mândria vor avea dificultăți cu rugăciunea. Și condiția evangheliei este pocăința și credința. La fel este și în rugăciune. Dacă vrei să te rogi, trebuie să te cobori, să te supui, să mărturisești un fel de dependență față de Dumnezeu, să strigi, să chemi. Aceste lucruri le vedem din belșug în Psalmii lui David, și acestea țin de smerenie, de pocăință. Rugăciunea implică în mod vital pocăința de păcate. Dacă este păcat nemărturisit, nu pot sta mult în rugăciune, afară de cel din neștiință, până când Domnul îl va semnala. Credința de asemenea este provocată în rugăciune. Te rogi dacă crezi că Dumnezeu poate și vrea să facă ceva. Dacă știi acest lucru din Scriptură atunci ai încredere și te rogi cu nădejde că vei fi ajutat. Credința este dezvoltată în rugăciune. Domnul le spune ucenicilor când nu puteau face anumite lucruri miraculoase odată să creadă, altă dată să se roage (în cazul duhurilor). În cele din urmă rugăciunea atrage spre scriptură. Când te rogi, simți nevoia adesea să vezi ce zice Domnul într-o privință în Cuvânt și apoi citești. Altă dată primești un gând dintr-un text, dar ai nevoie să iei Scriptura și să te aprofundezi în acea direcție.

Rugăciunea este cheia spirituală a fiecărui credincios și a fiecărei biserici. Odată citeam în istoria bisericii evanghelice din România cum se scosese ora de rugăciune din programele bisericii, datorită ne-frecventării, plus limitarea de către comuniști a serviciilor divine. Frații au observat că odată cu absența rugăciunii au început tot felul de certuri, până nu au reintrodus rugăciunea, lucrurile nu au revenit la normal.

Am citit mai multe povestiri cu marțișorul, dar de departe cel mai mult mi-a plăcut legenda românească despre mărțișor. Așa să vă gândiți de fiecare dată când veți vedea un mărțișor! 🙂

Iată legenda!

Baba Dochia a avut un fiu, pe numele său Dragobete, acesta s-a căsătorit împotriva dorinței ei. Pentru a-și necăji nora, într-o zi rece de iarnă, i-a dat acesteia un ghem de lână neagră și a trimis-o la râu să-l spele, spunându-i să nu se întoarcă până când lâna nu devine albă. Fata a încercat să spele lâna, dar chiar dacă degetele sale au început să sângereze, culoarea lânii rămânea tot neagră. De disperare, pentru că nu se putea întoarce acasă la soțul iubit, a început să plângă. Impresionat de durerea fetei, Domnul Iisus Hristos i-a apărut în cale și i-a dat o floare roșie, spunându-i să spele lăna cu ea. Mulțumindu-i, fata a pus floarea în apă, a spălat lâna și a constatat cu uimire că lâna s-a albit. Fericită că a reușit să ducă la bun sfârșit această sarcină grea, și-a îndreptat pașii spre casă, dar nu a fost primită bine, soacra sa, din contră, auzind povestea fetei aceasta a acuzat-o că Mărțișor (așa îi spunea fata, deoarece nu-l recunoscuse pe Iisus) era iubitul ei. După aceasta întâmplare, Dochia a pornit împreună cu turma sa spre munte, fiind convinsă că primăvara venise deja, altfel de unde ar fi putut Mărțișor să aibă floarea? Pe parcursul călătoriei sale, și-a scos, rând pe rând, cele doisprezece cojoace pe care le purta, până a rămas fără nici unul. Dar vremea s-a schimbat. Pe cât de frumos fusese la începutul zilei, pe atât de urât se făcuse acum. Ningea și totul începuse să înghețe. Dochia a înghețat împreună cu oile sale, transformându-se, conform legendei, în stană de piatră. Rocile se pot observa și astăzi pe muntele Ceahlău și sunt o mărturie vie a acestui mit românesc.

Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Baba_Dochia