Am citit de curând cartea lui John Piper – Don’t waste your life (Nu-ți irosi viața).

Am remarcat bucuria cu care împărtășește John despre relația lui cu Dumnezeu. În mai toate cărțile lui, spune că Dumnezeu este cu atât mai glorificat în noi cu cât noi ne găsim mai mult plăcerea în El. Aș putea spune că aceasta este contribuția lui în scena teologică contemporană. „Să se bucure popoarele”, este o altă carte cunoscută la noi, în care subliniază același lucru. Scopul vieții noastre este să ne bucurăm în Dumnezeu și să facem și pe alții să se bucure.

Într-adevăr, nimic nu te face mai autentic și mai convingător decât o preocupare sinceră și reală, plină de entuziasm și de plăcere cu privire la Dumnezeu și tot ce face El.

Am învățat însă două lucruri din această carte. Fratele John P. face o ordine în prioritatea lucrurilor și spune că cele mai importante lucruri în creștinism sunt: Evanghelia, rugăciunea, dragostea jertfitoare și munca. Este foarte relevantă pentru mine această ordine. În spațiul românesc adesea rugăciunea este pe primul loc. El pune Evanghelia! Multă dreptate are, pentru că doar Evanghelia ne dă viață, izbăvire și lumină, oricât ne-am trudi noi să ieșim la lumină, fără Evanghelie nu putem face nimic. Ea este cea mai importantă, este puterea lui Dumnezeu pentru salvarea celui ce crede! Apoi toate acele valori extraordinare își au rolul. Cred că de aceea uneori te rogi sau slujești cu dragoste, și totuși simți că ceva nu merge, nu ești în slujba Evangheliei probabil.

Un al doilea lucru pe care l-a spus a fost că munca, spune biblia, „este comoara de preț a unui om” Pv. 12, 27. Dar spune el, munca este doar un colier frumos, iar Evanghelia este ca o fecioară frumoasă. Munca noastră este ca un colier minunat, dar locul ei (a muncii) este să împodobească Evanghelia! Aici din nou face o corectură potrivită pentru unii. Am văzut pe mulți muncind și străduindu-se în mod serios, însă dacă nu o faci pentru Evanghelie, tu împodobești altceva, și nu împodobești mireasa lui Hristos dacă nu muncești pentru Evanghelie.

Vă recomand cartea!

Am gasit o descriere a apostolului Pavel facuta in detaliu. Ma gandesc ca uneori suntem descurajati, suntem raniti chiar, iar descrierea aste ne inspira si ne incurajeaza. O redau aici!

Dacă ne uităm după apostolul Pavel din țară în țară, privind cât a suferit pentru Hristos. A răbdat orice formă de persecuție, a trecut prin orice fel de pericol (2 Cor. 11,23-27). A fost asaltat de mase de oameni, a fost pedepsit de autorități (Fapte 16,19-20). Bătut, lovit, îngropat în pietre, lăsat mort (Fapte 14,19-20). Se aștepta să primească același tratament, să treacă prin aceleași pericole oriunde (Fapte 20,23). Pornind dintr-un oraș, predicând în altul (Fapte 13,50; 14,5-7; 19-21).

Petrecând tot timpul său în misiune, sacrificându-și propriul confort, propriul timp liber și siguranța proprie (Fapte 20,24; Rom. 1,14-15; Fil. 1,20; 3,8). Persistând în felul acesta până la o vârstă înaintată, nefiind alterat de experiențele perversității (Fapte 28,17), a lipsei de recunoștință (Gal. 1,6; 4, 14-20), a prejudiciilor (2 Cor. 12,15), a dezertării (2Tim. 4,10; 16). Nu a fost înfrânt de anxietate, de lipsuri, de nevoi, de muncă, de persecuție; neobosit în încrederea lui, fără să fie intimidat de perspectiva morții (Fapte 21,13; 2 Cor. 12,10; Fil. 2,17; 4,18; 2 Tim. 4,17).

De la convertire a fost avertizat că va trebui să sufere mult de dragul lui Hristos (Fapte 9,16), el a venit să sufere fără să suspine sau să geamă, fiind mândru de cicatricile sale în luptă, ca un soldat decorat cu medaliile sale (Gal. 6,17).

Ce misionar războinic a fost! Lumea niciodată nu a mai văzut așa ceva până la el![1]

[1]Herbert Lockyer, All the Apostles of the Bible (Grand Rapids, MI, Zondervan, 1972), 219-220.

sursă foto 1

În timpul bisericii primare era o practică cruntă în care după ce se nășteau copii, dacă erau fete în unele cazuri, sau dacă erau băieți cu defecte, sau dizabilități, chiar aparente sau minore, copii aceia erau lăsați afară la ușa casei. Apoi veneau oameni și îi duceau în afara zidului cetății (un fel de gheenă evreiască), unde erau abandonați. Aici frigul, vântul sau animalele sălbatice îi omorau. Biserica primară își făcuse un obicei, în aceste cetăți păgâne, să meargă regulat pe la porțile caselor și să ia copii abandonați, să îi înfieze și să îi crească în familii ca pe fii și fiice. Această practică a mărit mult puterea de mărturie în biserica primară și vestirea evangheliei.

Astăzi am participat la o întâlnire a AROF (Alianța România Fără Orfani) în care se vorbea de această lucrare extraordinară pe care o fac mai muți creștini în România. În București sunt peste 3200 de orfani și în jur de 20.000 de creștini evanghelici. Dacă pastorii și bisericile au încuraja această practică în bisericile locale, acești orfani ar avea un alt viitor!

Un studiu făcut de Universitatea Harward în colaborarea cu alte universități relevă faptul că acești copii care sunt crescuți în centre de plasament, în case de copii, spre deosebire de cei crescuți în familie, naturali sau prin adopție, au o diferență interesantă în dezvoltarea creierului și a IQ-lui. Afectivitatea familială favorizează dezvoltarea acesteia, și lipsa acesteia nu poate fi înlocuită cu nimic. Acest deficit se remediază în cadrul de dragoste al familiei.

O familie la această întâlnire mărturisea ca au văzut un copil cu o privire tristă, fadă și matură, stătea nemișcat în pat. Copilul avea o stare de stres cronic, creierul era invadat de cortizol și era ca paralizat. Au acceptat să îl îngrijească așa, iar după două luni a avut primul zâmbet. Substanțele din creierul lui s-au schimbat datorită căldurii familiale și sentimentului de iubire. Acum dezvoltarea lui este normală și entuziastă.

Un lucru pe care eu l-am observat la persoanele care au adoptat acești copii este că i-a revitalizat pe plan spiritual pe ei și chiar bisericile lor. Actul adopției este un principiu profund spiritual, este inima Evangheliei. Toți cei mântuiți au fost adoptați în familia lui Dumnezeu. Actul acesta ne urcă până la inima lui Dumnezeu și de aceea practicarea acestui principiu atrage binecuvântarea lui Dumnezeu și însuflețește spiritual persoana implicată. Dumnezeu este Tatăl văduvelor și al orfanilor.

Psalmii 68:5 „El este Tatăl orfanilor, Apărătorul văduvelor, El, Dumnezeu, care locuieşte în locaşul Lui cel sfânt. „

sursă foto 1