Robert Babcock a fost un băiat din Michigan în anul 1864. Dintr-o joacă nesănătoasă cu o bombă, a rămas orb pentru toată viața din adolescență. Părinții lui au luat o decizie grea, pentru a îi dezvolta încrederea în sine. Risca să fie un răsfățat al casei și al familiei toată viața, datorită condiției de orb. Așa că l-au dus la un institut de orbi în Philadelphia. Aici l-au lăsat singur timp de trei ani, pentru a urma un program special pentru dezvoltarea încrederii în sine. Nu era în toată lumea un băiat mai singur decât Robert Babcock în prima noapte pe care a petrecut-o la institut, după ce părinții l-au sărutat.

Programul a avut un succes răsunător, băiatul s-a ambiționat să nu lase pe nimeni să îi fie milă de el. A fost primul om care după ce și-a pierdut vederea a studiat medicina. A ajuns un medic renumit, ținea frecvent discursuri în fața medicilor orașului Chicago și în cele din urmă a fost numit profesor la Colegiul Medicilor și Chirurgilor din Chicago și a fost de asemenea numit medic la spitalul districtului Cook. Mai târziu a devenit profesor al bolilor pieptului și al medicinii clinice.

Când doctorul Babcock vorbește, spune că la scurt timp după ce a rămas orb, și-a dat seama că cel mai mare handicap din viață pe care îl avea de înfruntat, nu era lipsa vederii, ci pericolul de a-și pierde curajul, de a-i fi milă de el însuși. Iar și iar spunea că nimic mai rău nu i se poate întâmpla cuiva decât să cedeze în fața autocompătimirii. Nu a uitat niciodată acea noapte când, cu mulți ani în urmă, tatăl și mama lui și-au luat rămas bun de la el la Institutul pentru orbi din Philadelphia. „Părea greu atunci”, a spus el, „dar a fost un lucru înțelept și sunt recunoscător pentru aceasta”. Au trecut mulți ani de atunci și viața lungă și folositoare a doctorului Babcock, marele său serviciu adus medicinii, a demonstrat că avea dreptate.

*Archer Wallace, Băieți de caracter care au schimbat lumea, Editura Little Lamb, Suceava, 2005, 57.