Prin anii 257 d.Hr. au fost câțiva ani de liniște după moarte împăratului Decius, care a prigonit pe creșini. După această persecuție, calitatea vieții între creștini a început să scadă. Erau doi credincioși: Nichifor și Sapricius. Cel din urmă era un bătrân al bisericii. Ivindu-se o neînțelegere între ei, s-au învrăjbit de moarte. După un timp oarecare, Nichifor a căutat să se împace cu vechiul său prieten, dar toate silințele au fost zadarnice: Sapricius a stăruit în ura sa. Între timp a venit un alt val de persecuție din partea împăratului Valerian și Sapricius a fost dus în fața guvernatorului, unde i s-a poruncit să aducă jertfă zeilor. Refuzând să facă acest lucru, magistratul a puruncit să fie dus în locul de tortură. Nichifor, aflând, aleargă și însoțește pe vechiul său priten spre locul de chin, rugându-l să-i ierte nedreptatea ce i-a făcut. Totul a fost zadarnic, Sapricius a refuzat cu încăpățânare iertarea cerută. Atunci însă a înțeles că Dumnezeu nu putea să fie împreună cu o inimă nesumțitoare (mândră) și care nu iartă pe aproapele său de tot ce i-a greșit (Col. 3:12-13). Sapricius deodată, ca părăsit de Dumnezeu își pierde curajul și cere să aducă sacrificii. Nichifor, uimit, îl îndeamnă să rămână statornic, dar e în zadar. Atunci declară celor care duceau pe Sapricius, că el, Nichifor, crede în acest Isus, pe care prietenul său tocmai îl tăgăduise. Dus în fața guvernatorului, acesta poruncește ca martorul credincios lui Hristos să fie omorât.

Astfel de cazuri sunt consemnate în istorie și ne spun nouă cât de serios este păcatul și câtă dreptatea avea apostolul Ioan când spunea:

1 Ioan 4:20 „Dacă zice cineva: „Eu iubesc pe Dumnezeu” şi urăşte pe fratele său este un mincinos, căci cine nu iubeşte pe fratele său pe care-l vede cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?”

Aici am putea spune că apostolul Ioan are o dovadă în plus.

• Adrien Ladrierre, Biserica sau Adunarea, Dillenburg: Gute Botschaft, 1993, p. 292.