Este bine să fii mereu în creștere, dar nu să urmărești mereu un avantaj, când trebuie să iubești și să cauți ascultarea, binele altuia.

O legendă  spune că odată Hristos a cerut ucenicilor să ia o piatră să o care cu ei și să Îl urmeze.(legendele sunt moralizatoare, nu istorice) Petru a luato pe cea mai mică. După ce au ajuns într-o casă, a transformat pietrele în pâini și a spus: „acum să stăm la masă”. Petru nu a fost mulțumit. Apoi peste un timp iar a cerut fiecăruia să ia câte o piatră. Acum Petru vroia să se răzbune, așa că a luat una că abea o ducea. Deodată au ajuns la un râu, aici Domnul le-a spus să treacă înot de partea cealaltă cu piatra după ei. De atunci Petru a învățat importanță cumpătării.

Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvîntaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celorce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru ceice vă asupresc şi vă prigonesc,  (Matei 5:44)

Această învățătură este vârful de lance al Domnului Isus. Aici este o învățătură efectiv diferită de cea a vechiului testament. Care este logica, rațiunea pentru care să iubești pe vrăjmaș?

Primul ar fi mântuirea. Ideea este că orice om este un potențial creștin, ucenic al Domnului Isus. Iar pentru că noi nu știm care sunt aceia, trebuie să facem bine tuturor. Apostolul Pavel a fost un prigonitor înainte să devină apostol.

Principiul al doilea este dezbătut chiar de apostolul Pavel:

”Nu vă lăsați biruiți de rău, ci biruiți răul prin bine” Romani 12, 21.

Răul nu trece cu rău, ci cu bine. Dacă nu răspunzi cu bine la rău, în timp te vei îndrepta spre rău. Aici este auto-apărare. Pentru ca să nu ne biruiască răul, trebuie să facem binele. Cel rău nu mai are ce pierde, e condamnat, el joacă o ultimă carte: să cazi și tu la fel ca el. Să faci bine în mod deliberat, necondiționat este singura alternativă ca să nu te pleci în fața răului. De aceea iubiți pe vrăjmașii voștri, ca să dovediți sfințenia lui Dumnezeu și să măriți mai mult vinovăția celui rău.

Când Max Lucado scria frumoasa poveste pentru copii a lui Pancinello, nu se lansase încă Facebook-ul. Această carte a fost ca o profeție, că oamenii vor ajunge să își pună ”like-uri” sau ”unlike-uri”. Așa este povestea lui Pancinello, toată ziua nu făceau decât să își pună unii altora ”like-uri” după cum arăta, după cum presta. Iar Pancinello era mai puțin arătos, mai puțin priceput, așa că el avea mai multe etichete gri (”unlike”). Știu că povestea este pentru copii, dar sper că recunoașteți că este actuală. Astăzi văd cum oamenii ajung să se comporte mai direct, mai indirect după aceste ”like-uri”. Ca si în cartea lui Max Lucado, unii se întristează, alții se bucură. Dar vă mai aduceți aminte ce făcea fata din povestea lui Max, Lucia? Ea nu avea nici o etichetă, nici aurie, nici gri. Așa că Pancinello a întrebat-o: ”Cum se face că nu ai nici o etichetă!” Nu că nu avea, dar nu rămânea nici una pe ea, pentru că ea se ducea zilnic și vorbea cu Eli. Acesta era cel care creease toate păpușile din sat. Morala era că atunci când știa părerea lui Eli, părerile celorlalți păleau. De atunci și Pancinello mergea regulat la Eli și nici o etichetă nu mai rămânea pe el.

Să nu ne luptăm singuri cu părerile altora, să vorbim regulat, să ne interesăm regulat de părerea lui Dumnezeu, atunci părerile celorlalți slăbesc, iar noi vom merge mai drept.

Se spune că un sportiv era condus de antrenorul său din performanță în performanță, tot mai sus. Era un un săritor în înălțime de la sol. Antrenorul într-o zi a ridicat ștacheta așa de sus încât sportivul a spus: ”Nu voi putea să sar niciodată peste stacheta aceea!” ”Ba da!” a spus antrenorul ”Uite cum trebuie să faci! Îți arunci mai întâi inima peste acea ștachetă, și apoi trupul te va urma!”.

Acesta este un adevăr foarte profund. Dacă în inima ta îndrăznești sus, te lupți cu adevărat să crezi, să urci în sinea ta sus de tot, atunci vei reuși. Dacă doar încerci, dar în inima ta nu faci efort să urci mai sus, nu vei reuși, nu faci foarte mult.

A crede are de a face nu cu a ști, ci cu a îndrăzni. Se spune că cei mai buni sportivi, cântăreți, pictori, nu știu cum reușesc o anumită performață, ci pur și simplu își doresc și în cele din urmă reușesc. Spun asta fără să minimizez cu ceva munca și iscusința.

Să ne concentrăm pe credința interioară. Lucrul acesta este valabil în orice privință, dar Dumnezeu ne-a învățat cum să facem pentru a dobândi neprihănirea în primul rând.

”Era odată o insulă, unde trăiau toate sentimentele și valorile umane: Buna Dispoziție, Tristețea, Înțelepciunea, Iubirea.
Într-o zi, sentimentele au fost anunțate că insula stă să se scufunde, așa că își pregătiseră navele și plecară.
Doar Iubirea rămase până în ultimul moment.

Când insula era pe punctul să se scufunde, Iubirea decise să ceară ajutor.

Bogăția trecu pe lângă Iubire cu o barcă luxoasă și Iubirea îi zise:
– Bogăție, mă poți lua cu tine?
– Nu te pot lua, căci e mult aur și argint în barca mea și nu am loc pentru tine.

Iubirea atunci se hotăra să ceară ajutorul Orgoliului care trecea pe-acolo într-o superbă navă:
– Orgoliu, te rog,mă poți lua cu tine?
– Nu te pot ajuta,Iubire – răspunse Orgoliul – aici e totul perfect, mi-ai putea strica nava.

Atunci Iubirea întreba Tristețea, care trecea pe lângă ea:
– Tristețe, te rog, lasă-mă să vin cu tine!
– Oh, Iubire – răspunse Tristețea – sunt atât de tristă încât trebuie să stau singură.

Chiar și Buna Dispoziție trecu pe lângă Iubire, dar era atât de mulțumiă încât nu auzi că o strigă.

Dintr-o dată, o voce spuse:
– Vino Iubire, te iau cu mine!

Era un bătrân cel care vorbise.

Iubirea se simți atât de recunoscătoare și plină de bucurie încât uită să îl întrebe pe bătrân cum îl cheamă.

Când sosiră pe țărm, bătrânul pleca.

Iubirea își dădu seama cât de mult îi datora și întrebă Cunoașterea:
– Cunoaștere, îmi poți spune cine m-a ajutat?
– Era Timpul – răspunse Cunoașterea.
– Timpul? – se întreba Iubirea. Dar de ce tocmai Timpul m-a ajutat?

Cunoașterea, plină de înțelepciune, îi răspunse:
– Pentru că numai Timpul e capabil să înțeleagă cât de importantă e Dragostea în viață.”

„Felul vostru de vorbire să fie: da, da; nu, nu; ce trece peste aceste cuvinte vine de la cel rău” Matei 5, 37.

Domnul în textul acesta face referire la caracter. Ne interzice sa juram, si ne spune sa ne ținem cuvântul. Cei ce jura e ca si cum ar spune: „Ştii, eu de fel mai mint, dar acum îți jur că mă țin de cuvânt!”  Iată substratul jurământului pe care vrea Domnul să îl înlăture, superficialitatea. Sa ne ținem cu consecvență cuvântul, iar în timp devenim credibili, nu va mai fi nevoie de jurământ ca să fim crezuți.
Credibilitatea aduce productivitate in orice privință. Reclamele sunt un substitut al credibilității. Calitatea este cea mai bună reclama, ce trece peste aceasta „vine de la cel rău”.

Să fim oameni de calitate!