Lauda este una din ţintele credinţei noastre, omul trebui să Îl laude pe Dumnezeu. Când omul îl laudă pe Dumnezeu, el primeşte binecuvântarea lui Dumnezeu. De multe ori spunem: „Nu am starea necesară pentru a îl lăuda pe Dumnezeu!” Cred că cu cât ai o stare mai rea şi totuşi îl lauzi pe Dumnezeu, cu atât jertfa de laudă este mai mare şi mai bine primită. Vezi cazul lui Pavel şi Sila în temniţă îl lăudau pe Dumnezeu.

Alţii spun că nu îl pot lăuda pe Dumnezeu pentru că trec printr-un necaz. Pare că are sens, dar biblia ne spune că încercările noastre uşoare de o clipă lucrează tot mai mult pentru noi o greutate veşnică de slavă. 2 Cor. 4,17 A mulţumi lui Dumnezeu pentru acest lucru, a recunoşte că înţelegi acest lucru înseamnă a îl lăuda pe Dumnezeu.

În final vreau să spun că în laudă este cheia credinţei. Când îi mulţumeşti lui Dumnezeu pentru o promisiune anume, pentru un lucru anume, îl lauzi, dar şi îţi manifeşti credinţa, îţi verbalizezi credinţa, şi asta măreşte încrederea, asta îţi întăreşte sufletul şi atrage binecuvântarea lui Dumnezeu.

În continuare vreau să dau o listă cu 100 de versete de laudă. Este bine să lăudăm pe Dumnezeu după Cuvânt. Să citim o listă ca aceasta de câte ori îl lăudăm pe Dumnezeu. Să o facem zilnic! În Psalmul 119,164 spune că psalmistul lăuda pe Dumnezeu de şapte ori pe zi.

Iată lista!

1. 1 Cronici 29.13: „Acum, Dumnezeul nostru, Te lăudăm şi preamărim Numele Tău glorios“.
Continuă lectura „Despre laudă” →

Continui aici un studiu mai vechi din predica de pe munte. Dacă vă uitați cu atenție veți vedea articole din predica de pe munte ca ”Cel mai răspândit păcat” – despre imoralitate, sau despre ucidere, mânie etc. 

Acum am ajuns la jurământ. Domnul ne spune să nu jurăm nicidecum, nici pe cer, nici pe pâmânt, nici pe capul tău. Nimic nu este al tău. Îmi place cum zice Domnul: ”Nu poți face un fir de par alb sau negru”. Deci ce e al nostru, nu e al nostru de fapt. Așa este! Avem doar un control limitat asupra noastră, dincolo de acea limită este Dumnezeu. 

Domnul ne spune apoi ca ”Da” al nostru să fie ”Da” și ”Nu” al nostru să fie ”Nu”. Lui Dumnezeu nu îi place să juri. Atenție, nu e vorba că să nu faci juruințe. Aici este altceva. Juruințele sunt bune și suntem îndemnați în Psalmi să facem juruinte, asta înseamnă angajamente înaintea Domnului. Să dea Domnul să facem și să le ținem! 

De ce vrea Domnul să ne ținem cuvântul și să nu mai jurăm. Pentru că jurământul era ceva de genul acesta: ”Știi, eu de multe ori nu îmi țin cuvântul, zic și nu fac, dar acum, credemă, jur că voi ține ce ți-am promis.” Înțelege-ți dumneavoastră ce vrea Domnul de la noi? Să nu mai fim neserioși. Să nu mai fim fără cuvânt. Asta înseamnă corupție, mediocritate, hoție, viclenie și lista poate continua la nesfârșit. Domnul vrea să pună capăt acestor lucruri. 

Națiunile care au hotărât să ține cuvântul dat, atat. Au produs civilizație și progres în națiunile lor. Popoarele care se țin de cuvânt la întâlniri, se vor ține de cuvânt la orice alte sarcini. Cine e credincios în cele mici, este și în cele mari, și invers. Trebuie doar să începem undeva, apoi cu timpul se vindecă tot sistemul, cu ajutorul lui Dumnezeu. 

Eu spre exemplu, la noi la români ași propune să se schimbe sfertul academic din 15 minute, în 10. Pentru că asta ne îndeamnă la iresponsabilitate și atitudinea aceea: ”merge și așa”. Domnul ne spune ”Da” al vostru să fie ”Da”, ce trece peste aceste cuvinte vine de la cel rău. 

Când ai cuvânt ai progres, ai calitate, ai precizie. A nu avea cuvânt este cum erau odată bicicletele acelea care dădeau în gol, adică tu dădeai la pedale dar roata nu trăgea, dădeai în gol; sau cum ar fi la mașini să nu țină frâna. 

Mare lucru este să avem cuvânt, să respectăm, să ținem ce am spus! Asta ne-ar crește calitatea vieții. Dumnezeu spune mai bine nu promite, decât să promiți și să nu faci. Dar când spui, faci potrivit cu ce ai spus și vei fi binecuvântat! 

Doamne ajută! 

Am găsit un articol bun si util, pe care il public aici:

Unul dintre conceptele care au revoluționat societatea modernă, din punctul de vedere al înțelegerii cum funcționează omul, este așa numita „piramidă a nevoilor a lui Maslow”. Abraham Maslow a fost un psiholog american (1 aprilie 1908 – 8 iunie 1970) a cărui teorie privind ierarhia nevoilor umane a născut și încă mai naște dezbateri pro și contra.

Teoria sa ierarhizează nevoile omului normal, funcțional și enunță faptul că nerezolvarea, nesatisfacerea unei nevoi generează stres, conflicte psiho-emoționale și chiar afecțiuni sau patologii psihologice.

Parțial, ierarhia lui Maslow se suprapune dezvoltării psihice și sociale umane ca vârstă. Nevoile copilului sunt mai aproape de baza piramidei și cu cât se maturizează, nevoile sale urcă, devin mai abstracte, mai puțin materiale. Nevoile primare, fiziologice, sunt cele comune tuturor oamenilor și cu cât se înaintează, nevoile devin mai specifice, personalizate, conform fiecărui individ în parte.

Pe scurt, „piramida nevoilor lui Maslow” are la bază nevoile fiziologice, de existență propriu zisă (hrană, somn, mediu, apă, aer etc.). Odată satisfăcute aceste nevoi se trece la următorul nivel, nivelul legat de securitate (siguranța fizică, a locului de muncă, siguranța familiei etc.). Următorul nivel este cel al iubirii/acceptării (nevoia de prietenie, iubire, familie etc.). Nivelul patru este cel al stimei de sine (recunoașterea din partea celorlalți, prestigiul, competență etc.). Ultimul nivel este reprezentat de nevoia de autoactualizare(continua perfecționare, cunoaștere, expertiză etc.).

Nesatisfacerea nevoilor unui nivel nu înseamnă că nu putem „trece” la următorul. Însă această nesatisfacere rămâne „ascunsă” în subconștient și, în funcție de psihicul fiecăruia, se poate transforma în stări de nesiguranță, timiditate, frică, incapacitate de comunicare sau de intimitate, agresivitate, etc..

Rezolvarea, satisfacerea nevoilor de la primele 3 nivele este continuă. Nevoile de la un nivel și rezolvarea lor se adaugă la noile nevoi, tinzând spre nivelul următor. Rezolvarea nevoilor primordiale, care țin de existență, este constantă. Asigurarea siguranței proprii și a familiei sunt continue, alături de căutarea iubirii și a acceptării într-un mediu social.

Practic, prin rezolvarea nevoilor primelor trei nivele, omul își creează un sistem de supraviețuire psiho-fizică în relație cu mediul și societatea. Omul își creează sisteme care să îi asigure resurse și alianțe pentru apărare.

Rezolvarea nevoilor de la nivelul patru presupune extinderea „spațiului vital” chiar la nivelul societății. Aici intrăm în competiție cu ceilalți, aici ne măsurăm puterile fizice și psihice-mentale cu ceilalți și valorizăm feed-back-ul primit. Aici ne sunt recunoscute (sau nu) calitățile, valorile personale și competența sau expertiza. Recunoașterea din partea celorlalți se va traduce în creșterea încrederii și a stimei de sine, ceea ce va genera elan și energie în proiecte viitoare.

Feed-back-ul negativ, marginalizarea și izolarea, vor genera sentimente de neîncredere, insatisfacție, angoase, care, la rândul lor, vor afecta direct curajul persoanei, spiritul inovativ, energiile necesare unui proiect.

Dacă reușim să satisfacem nevoile primelor patru nivele și să le și menținem în acest stadiu, mintea, psihicul, va începe să manifeste un alt fel de nevoi, nevoi aproape spirituale, numite „nevoi de autoactualizare”.

O astfel de nevoie este cea de continuă perfecționare, de cunoaștere. Ea se manifestă prin încercarea de a fi în pas cu tot ceea ce este nou sau cu nevoia de creativitate, de inventare.

O altă astfel de nevoie este cea de expertiză, în care persoana este doritoare de a își împărți cunoștințele și de a ajuta alte persoane. Persoana nu are nevoie de recunoașterea expertizei ci, fiind conștientă de nivelul competențelor și aptitudinilor sale, caută sau creează un mediu unde poate împărtăși cunoașterea sa.

În general, la acest nivel, nevoile nu își mai găsesc rezolvarea în mediul social imediat înconjurător (familie, oraș, țară), ci în interacțiune și influență la nivel aproape global.

Înțelegerea și studierea rezolvărilor nevoilor umane având ca model piramida lui Maslow a influențat și încă mai influențează societatea modernă, de la modele educaționale până la modele sociale, politice și economice

Sursa

Ioan Botezătorul este unul din cei mai mari predicatori ai sfintelor scripturi. El predica undeva în pustia Iudeei și oamenii veneau cu grămada la el. Faima lui era așa de mare că toți veneau să fie botezați: oamenii de rând, cărturarii, fariseii, soldați, vameși etc. Predica cu tărie pocăinta și roadele vrednice de pocăintă, adică acele acțiuni care validează adevărata pocăintă, pocăința veritabilă.

Într-o zi Domnul Isus se îndreaptă spre el și voia să fie botezat, aici este testul lui Ioan botezătorul, aici se vede vrednicia lui, în fața Domnului Isus. Când Domnul se apropia de el, Ioan era cercetat cu putere și se înfiora de prezența Domnului, încât el care spunea tuturor să se pocăiască și la fiecare avea ceva de îndreptat, de data aceastsa spune: ”Eu am trebuință să fiu botezat de Tine, și tu vii la Mine?” Acolo Ioan botezătorul își arată limitele în fața Domnului Isus, el arată că este și el om, deși cel mai mare dintre oameni (pe drept), ieșise din comunitatea oamenilor pentru lucrarea lui Dumnezeu și sfințenie, dar chiar și așa, mărturisește și spune: ”Eu am trebuință să fiu botezat de Tine”. Adică el are păcate de care să se pocăiască, de aceea a spus ce a spus. 

În aceste condiții el are autoritatea și dreptul de a predica, pentru că el își vede măsura, are o relație corectă cu Domnul, și înțelege că autoritatea în slujire nu este incompatibilă cu umilință în fața Domnului.  

sursă foto

Domnul ne spune: ”Voi sunteți lumina lumii!” Asta înseamnă trei lucruri potrivit sfintelor scripturi:

În primul rând fapte. Domnul spune mai departe: ”ca ei văzând faptele voastre bune, să slăvească pe Dumnezeu”. Dacă vrem să luminăm avem nevoie de fapte. Noi nu suntem mântuiți prin fapte, dar efectul mântuirii sunt tot felul de fapte bune. Noi dacă suntem născuți din nou, noi nu putem să trăim oricum, noi nu putem să stăm neroditori. Nu există lumină mai puternică afară de cea a faptelor. Soțiile care au soți necredincioși prin purtarea lor bună îi pot câștiga, asta arată cum se poate ajunge la inima lor, cu faptele făcute într-un duh de rugăciune.

În al doilea rând consum. Lumina se consumă întotdeauna. Orice lampă ca să dea lumină trebuie să consume untdelemn. Lumânarea se consumă în întregime, chiar becurile moderne se consumă într-un final. Nu putem aspira la luxul lipsei de consumație. Domnul Isus se consumă în fiecare colipă pentru lucrarea lui Dumnezeu. Apostolul Pavel mărturisea că trupul nostru de afară se trece. Ca să dai lumină, ca să faci lucrarea lui Dumnezeu trebuie să accepți acest conccept divin și anume acela că trebuie să te consumi. Să te rogi, să studiezi, să strigi la Dumnezesu și să muncești în orice fel, plin de râvnă și de freamăt sfânt.

În final lumina vine de la Dumnezeu. Să nu căutăm în noi lumina pentru că nu o găsim. Noi nu avem în noi lumină. Noi nu putem produce lumină. Orice mișcare am face, lumina vine numai de la Dumnezeu. Domnul Isus este lumina lumii. Noi nu putem fi lumină decât în măsura în care îl lăsăm pe El să trăiască în noi, să lumineze gândurile noastre (izvorul oricărei fapte), buzele și faptele noastre. Isus este lumina lumii, dacă vrem să luminăm, Cuvântul Lui trebuie să locuiască din belșug în noi. Forma finală a luminării este aceasta: ”…trăiesc dar nu mai tăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine!” Galateni 2,20.

În istorie citim de vitejia lui Ștefan cel mare și ne mândrim cu el ca națiune. Când au fost votați cei mai mari români, eu mi-am dorit să iasă Ștefan cel Mare și mă bucur că a ieșit.

Vreau să subliniez aici un lucru privitor la vitejia lui. Atunci când s-a bătut cu Suleiman Pașa, el știa că erau mai mulți la număr și viteji 120.000. Erau două rute spre Suceava: una pe la Roman, rută mai bună, și prin Vaslui rută muntoasă, mlăștinoasă și întortocheată. Ștefan vroia să determine pe turci să vină prin Vaslui așa că drumul spre Roman a fost pârjolit și pustiit, pentru că armatelor mari otomane le trebuia hrană multă și loc întins, iar drumul spre Vaslui era păstrat curat și satele nu erau arse, ca să atragă pe turci spre ele, însă înaintea lor era mlaștina. Aici a cîștigat Ștefan, pentru că deși otomanii vroiau și ei ruta cealaltă, datorită aranjamentelor lui Stefan, ne-prevăzând ce se poate întâmpla a mers conform planului lui Stefan.

În al doilea rând,
Continuă lectura „Secretul lui Ștefan cel Mare” →

Când vedem în Vechiul Testament că Dumnezeu s-a bucurat de cererea lui Solomon pentru înțelepciune, ne gândim dacă în Noul Testament unde Evanghelia primează, înțelepciunea mai are aceeași importanță. În 2Timotei 3 citim așa:

”din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire, prin credinţa în Hristos Isus.”  (2 Timotei 3:15)

”Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire”,  (2 Timotei 3:16)

Conform acestor două pasaje, înțelepciunea rămâne un punct cetral în noul testament ca și în vechiul. Scripturile pot să dea înțelepciunea, dar de data aceasta se explică ce fel de înțelepciune dorește Dumnezeu și anume: aceea care duce la mântuire – dacă nu te mântuiește înțelepciunea ta, dacă nu te duce la Hristos, înțelepciunea ta are puțină valoare; și înțelepciunea în neprihănire – dacă nu este curată înțelepciunea, este ca în sport, ai călcat regula, ești descalificat. Astăzi se pune mult accent pe înțelepciunea ”la negru”, adică aceea care ține de viclenie, breșe temperamentale, oportunism, luptă la două capete, interes etc. La Dumnezeu doar înțelepciunea în neprihănire se consideră.  Continuă lectura „Cine are înțelepciune să se roage pentru pricepere” →

Când crezi, cauți argumente că se poate. Toată biblia are sens, Dumnezeu este atotputernic și istoria nu a scăpat de sub control. Când nu crezi, cauți argumente că nu se poate. Toată biblia indică parcă acest lucru, Dumnezeu nu mai lucrează cu putere și firea omului este tot mai năvalnică. Depinde de credință. Credința schimbă totul: perspectiva, studiul, înțelesul, rugăciunea, chiar teologia.

În general credința îți dă energie, îți dă viață și motivație de a lucra, de a persevera, te face mai deschis, mai optimist. Optimismul este de fapt o imitație a credinței, doar că uneori lipsește substanța, esența, Dumnezeu. Dacă cel din lume în lipsa lui Dumnezeu practică credința, pentru un timp limitat, cu cât mai mult noi care avem o perspectivă veșnică, și o înțelegere deslujită a lucrurilor ar trebui să fim plini de credință și de încredere.

Ridică-te din nou! Începe iar folosind în plus înțelepciunea experiențelor trecute. Acum nu poți să spui că nu ești un om încercat. Oare nu ar trebui să reușești mai mult de data asta? Fii credincios și mergi mai departe, ai încredere în Dumnezeu și viața va urca mai sus!

Închinarea este un lucru mare. Nu oricine are parte de așa ceva, de exemplu nu poți să faci asta dacă inima ta nu este curată, nu poți să faci asta dacă nu ai iertat pe cineva în inima ta, dacă invidiezi, dacă ești complexat, sau ții legat pe cineva în inima ta.

Am citit într-o revistă: ”Închinarea schimbă închinătorul după imaginea Celui la care se închină”. Este un efect foarte important! Cercetătorii biblici ajung la concluzia că de aceea David pregătea închinarea pentru totdeauna, adică 24 din 24 de ore. Erau 24 de cete de închinători. Făcea lucrul acesta pentru că inchinarea este mijlocul cel mai puternic de transformare a unui om. Se spune despre Saul că a atunci când s-a apropiat de o ceată a proorocilor să se închine, Dumnezeu, l-a transformat într-alt om. 1Sam. 10,6. Asta experimentăm și noi de mai multe ori, deși simțim cum lucrurile de sus, din inimă ne trag în jos. Vedem ce efect aveau cântecele lui David asupra lui Saul. Când cineva se închină, chiar dacă suntem răi, un efect pozitiv și temporar îl are și asupra noastră. Când Michael W Smith a venit în România a spus că poporul român trebuie să nu mai fie înhibat înaintea lui Dumnezeu. Este bine să nu fii dezinhibat în fire, ca să nu păcătuiești în prezența lui Dumnezeu, dar este nevoi să fi dezinhibat în Duhul, ca David, ca să te poți uni cu Dumnezeu, altfel se poate spune că nu ai incredere în Dumnezeu, te reții, nu îți dai drumul. Aceasta este o cinste pe care nu trebuie să i-o oprim lui Dumnezeu. Cred că este un lucru important, cel subliniat de Michael W Smith.

Noi suntem transformați cel mai mult și cel mai bine în închinare, de aceea ar trebui să facem un plan strategic să facem asta cât mai mult în viața noastră. Cred că spiritul închinării se obține în casa lui Dumnezeu în primul rând, apoi și în odăița ta ascunsă cu Dumnezeu, în scriptură, în timpul slujirii lui Dumnezeu în orice fel, în orice loc sau timp. Când facem lucrul acesta obținem spiritul închinării, pentru că închinăm lui Dumnezeu acel lucru și atunci suntem transformați cel mai mult.

Când ne închinăm în Duh și Adevăr, suntem păziți de Dumnezeu, orcrotiți de el, crescuți, fixați și îmbunătățiți în toate privințele. Dumnezeu ne face mai buni. Să păstrăm însă tot timpul atât Duhul Sfânt, cât și Adevărul Cuvântului său. Trebuie să facem asta cât mai mult timp cu putință!

Există multe forme de închinare. Când apostolul Pavel afirma: ”O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt căile Lui!”  (Romani 11:33) Și mai are astfel de afirmații prin epistole, el acolo nu vrea să ne arate neapărat nouă ceva, acolo el se închină lui Dumnezeu prin cuvinte. Laudă pe Domnul! Acolo este poezie, care exprimă într-un mod sublim realitățile lui Dumnezeu.

Să înțelegem taina închinării și să o practicăm cât mai mult spre transformarea noastră în asemănarea lui Hristos!

”Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl.”  (Ioan 4:23)

Ceea ce îmi vine să spun cu tot respectul, este că după ce am văzut că vorbește bine fratele Pastor Florin Ianovici, acum mă bucur să aflu lucruri așa de frumoase despre lucrarea pe care o face printre copii străzii. Dumnezeu să fie lăudat și felicit ceea ce aud!

Scriptura și istoria întotdeauna au dovedit acest adevăr, și anume că conducătorul contează. Mulțimea întotdeauna și-a urmat conducătorul ei. Oamenii au urmat pe Moise în eliberarea din Egipt, pe David în laudă și închinare, dar și pe Ieroboam când acesta a ridicat vitei drept dumnezei izbăvitori, poporul a urmat pe Solomon în construcția templului, și la fel pe Ezechia în reafirmarea închinării la templu. Este uimitot cum mulțimea intotdeauna își urmează liderii, dar nu este măgulitor că la fel o face și cu un lider bun și cu un lider rău. Unii vor spune că mulțimea uneori se ridică împotriva liderului și de aici ideea că masele nu sunt așa de obediante, supuse. Realitatea este că mulțimile nu se ridică niciodată împotriva liderului până un alt lider nu apare și face acest lucru, iar ele îl urmează: vezi Core, Absalom, s.a. Aceștia din umbră dirijează masele în rebeliune.

John Maxwell spunea că liderul crează ”efectul capacului”, adică mulțimea niciodată nu se va ridica mai sus de unde este el. Și acest lucru este adevărat. Fapt este că el nu poate conduce pe oameni acolo unde el nu a ajuns, iar falsul nu este posibil, pentru că oamenii nu urmează aparența ci caracterul. Adică mulțimile nu vor face ce predică conducătorul, ci ceea ce face el în realitate. Au darul acesta de a citi inima conducătorului, și ceea ce este el cu adevărat aceea devin și ele, trecând peste aparențe. De aceea cei ipocriți și incapabili, care își pregătesc discursuri unsuroase (nu unse), nu reușesc niciodată, pentru că oamenii urmează inima lor, și o citesc foarte bine. Însă când un om este bine înaintea lui Dumnezeu, degeaba își face probleme ca Moise, că nu poate, ca David, că e prea mic pentru fii Țeruiei, oamenii știu să îl citească și vor face exact ce face cu adevărat.

”Rugaţi, dar, pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Lui!”  (Matei 9:38)

O pasăre, în timpul migrației, a spus: de ce să mă străduiesc să merg în altă țară caldă, și aici este cald și bine. Când păsările migrează, toamna, este încă bine, este cald, și ar putea să mai stea, dar dacă mai stă, vine frigul și nu mai pot ajunge în țările calde. Vine frigul și pasărea noastră începe să se vaite, și să nu mai poată zbura. Ajunge într-un grajd unde era puțin mai cald. Dar o vacă își face nevoia chiar pe ea. Pasărea noastră se văita de situație, dar îți dă seama că datorită căldurii, s-a dezmorțit. Într-un final vine o pisică, începe să o curățească, iar în final o mănâncă.

Morala – dacă nu faci ce trebuie, când trebuie, mai târziu nu se mai poate. Cine te împroașcă, nu o face neapărat cu intenție, și asta îți poate fi de folos. Iar cei ce te lingușesc și te curăță, nu îți vor binele de obicei.

Să facem aplicațiile!

Continuă lectura „Biserica africanilor baptişti din Bucureşti” →

Spuneam în articolul precedent cum istoricul Diarmaid MacCulloch a observat explozia evanghelică din afara Europei, în timp ce aici descrește ușor. Ce se întâmplă? De se descrește ușor?

Constatările dânsului încep prin anii 1600 când undeva în Amsterdam – Olanda un filosof neîncrezător începe să creeze probleme în sinagoga din comunitatea iudaică din care făcea parte, este vorba de Baruch Spinoza (1632 -1677). Comunitatea la exclus fără dreptul de a se reîntoarce, pentru că ideile lui erau cu totul împotriva lui Dumnezeu. Lui i s-a oferit 1000 de florini (moneda de atunci) ca să nu scrie ideile pe care le are. Scrierile lui au fost publicate după moartea lui în 1677, iar firul lor era acesta: ”Este oare Dumnezeu răspunsul pentru problemele noastre?” El a fost numit ”neîncrezătorul original”. Când Olandazii i-au publicat cartea, nu au îndrăznit să îi pună numele pe prima pagina ci doar inițialele BDS (Baruch De Spinoza).

Continuă lectura „Din istoria creștinismului 4 – iluminiștii neîncrezători” →

Continui aici ce spuneam în articolul precedent.

Moravienii sunt primii care au gândit că misiunea nu trebuie făcută doar de către episcopi profesioniști, așa cum făcuse sfântul Augustin în vechime când a fost trimis până în insulele Anglo-Saxone. La fel procedau și Ortodocșii prin oamenii lor de elită. Moravienii spuneau că puterea evangheliei nu ține de noi în esență, ci de Duhul lui Dumnezeu și credință. În consecință fiecare credincios trebuie să se străduiască să mărturisească credința lui personală, cu toată înțelepciunea, aceasta fiind din partea lui o slujbă duhovnicească, o datorie cerească. Așa erau învățați moravienii să trăiască. Ei au fost cei care au dus Evanghelia până la marginile pământului. Ei s-au întâlnit cu John Wesley pe care l-au învățat mai mult ceea ce deja căuta. Apoi Wesley împreună cu fratele său Charles au pus bazele metodismului. Aceștia au mers în America și au format colonii evaghelice, de fapt America s-a născut din dorința de libertate religioasă, în care puritanii englezi, moravienii, metodiștii au găsit un adevărat paradis pentru idealurile lor. Și paradis a fost cât au trăit aceștia, de aceea toate națiunile erau uimite de puterea ascunsă a americanilor. Poti realiza mult când aplici tot ce spune Dumnezeu în Cuvânt fără restricții. O mare realizare va ieși de acolo, și niciodată nu pierzi timpul în zadar făcând asta, fie pe plan personal, fie național, cum a fost cazul americanilor.

Istoricul noastru Diarmaid MacCulloch merge și observă cum această lucrare evanghelică a explodat pur și simplu în lumea întreagă, așa încât s-a schimbat centrul de greutat în creștinism. Africanii prin anii 1900 erau 380.000.000 de creștini, dintre care jumătate erau protestanți. Asta e de mult. La fel și în India, China, Coreea de sud. Acum China se preconizează a fi țara cu cei mai mulți creștini evanghelici, scriam asta în articolul acesta.

Ce s-a întâmplat? Eu cred că s-a eliberat ”Leul” cum zicea C.H. Spurgeon odată: ”Evanghelia este un Leu puternic din Iuda, el nu are nevoie să îl apărăm noi, el trebuie doar scos din cușcă.” Cu voie sau fără voie, Luther, Calvin și Zwingli L-au scos din cușcă. Moravienii și mai apoi evanghelicii l-au dus mai departe.

Istoricul nostru a observat că în timp ce în alte zone, afară de Europa, evanghelia face progrese colosale, în Europa descrește ușor. Ce se întâmplă?

Despre concluzii într-un articol următor.

sursă foto

Pun aici un articol al profesorului meu deosebit Emil Bartos, de pe site-ul:   http://rodiagnusdei.wordpress.com/

M-am gândit și eu adesea la aceste lucruri, iar în motivele dânsului mă regăsesc cel mai bine. Eu le susțin cel mai tare pe cele cu rugăciunea, persuasiunea în evanghelizare și darurile spirituale. Una peste alta, eu cred că aici este un lucru foarte serios, ar trebui să ne îndemnăm unii pe alții la aceste lucruri, chiar și cultele între ele, pentru că mai presus de toate ne vede Dumnezeu și nu vom putea să nu Îi dăm socoteală.

Vă recomand cu drag!

===

De ce Penticostalii sunt mai multi ca Baptistii sau Crestini dupa Evanghelie?

Sa stiti ca este un element distinctiv. Am fost intrebat deseori: De ce Penticostalii sunt mai multi ca Baptistii sau Crestini dupa Evanghelie? Fiind profesor la Institutul Penticostal 11 ani, predic foarte des in bisericile penticostale, am multi prieteni, colegi, mi-am facut o imagine dupa atatia ani. Si sunt cateva lucruri care  ar fi bine sa invete si fratii baptisti si fratii Crestini dupa Evanghelie.

Primul lucru, fratii penticostali se roaga mai mult. Se roaga mai mult. Dau credit mai mare rugaciunii, decat o facem noi. Si noi ne rugam, dar, rugaciunea in bisericile penticostale, in viata unui credincios penticostal are o pondere mai mare. E adevarat ca baptistii sau Crestinii dupa Evanghelie liciteaza mai mult pe Cuvant. Studiaza mai mult, mai intens. Dar, unii atata studiaza ca uita sa se roage. Si fara rugaciune, nu este puterea. Nu este putere. Ca vedeti si la predicatorii penticostali, chiar daca n-au studiat mult, dar daca se roaga… Continuă lectura „De ce Penticostalii sunt mai multi ca Baptistii sau Crestini dupa Evanghelie?” →

Vă spuneam că am început să fac niște cercetări în istorie după Diarmaid MacCulloch .

Sfântul Augustin a fost singurul teolog care a considerat istoria tămăduitoare, în sensul că este necesară pentru eliberarea noastră, pentru eliminarea răului, pentru educația omului. În vremea lui se credea că istoria este ciclică, el crede că ea este liniară. Eu personal cred că ea se repetă atunci când oamenii nu îi învață lecțiile, așa cum spunea el.

Diarmaid este preot anglican de trei generații, el a fost fascinat de protestantism. Spunea el: ”Catolicii spuneau că omul se sfințește prin ascultarea de biserică, Ortodoxii cred că omul se sfințește prin participarea la liturghie, ritual. Protestanții însă cred că omul se sfințește prin Cuvântul lui Dumnezeu, în cadrul unei relații personale cu Acesta.” (el aici include luteranii și calvinii, dar și neo-protestanții de mai târziu: moravienii, metodiștii, – până la creștinii după evanghelie, baptiștii, penticostalii).

Bisericile tradiționale au vrut să țină turma aproape, în ascultare, la slujbe, crezând că așa o păstorește mai bine. Protestanții și cei de mai târziu nu s-au temut, deși pentru ei a fost o chestiune de conștiință treaba aceasta, să pună biserica în mâinile Scripturii, a Cuvântului lui Dumnezeu. Pe acesta considerândul infailibil, sursă de autoritate și putere pentru întreaga biserică. Bisericile tradiționale se uitau la ei și vedeau acest lucru ca pe o mare slăbiciune, pentru că nu putea să adune oamenii, să i centralizeze cumva, pentru că aceștia nu au o Romă, un Constantinopul, sau Moscovă, de asemeni nu au patriarhi. Însă acest lucru s-a dovedit a fi invers așteptărilor lor, aceasta a dus la o explozie a evangheliștilor, în special de la Moravieni, pentru că ei au înțeles să facă un lucru.

va urma

sursă foto