Credinta mantuitoare si credinta demonica

In Iacov 2,19 scrie: „Tu crezi ca Dumnezeu este unul si bine faci; dar si dracii cred si se infioara” Exista deci si o credinta demonica, adica pe care si dracii o au, dar care nu duce la mantuire. Oamenii au dreptate cand spun pretutindeni: „Si eu cred in Dumnezeu si in Iisus Hristos!” Intrebarea se pune daca acea credinta duce la mantuire sau este o credinta pe care si demonii o au..Care este diferenta?

Demonii cred in Dumnezeu, cand Iisus era pe pamant, ei de departe il recunosteau si i se adresau, dar ei nu il urmau, auzeau ce spune, dar ei nu faceau ce spune el. De asemenea vedem ca Satana cunoaste foarte bine si scriptura, probabil mai bine decat noi, dar el nu o implineste, el o cunoaste cu alt scop, sa insele pe oamnei sa rastalmaceasca scriptura.

Care este deci credinta mantuitoare?

Credinta care duce la pocainta si ascultare de Domnul Iisus, credinta care il pune pe Dumnezeu pe primul loc in viata, nu doar pentru cultura spirituala (atentie multi confunda asta cu credinta adevarata). Credinta mantuitoare este aceea care se bazeaza doar pe cuvantul lui Dumnezeu si nu pe altceva aditional, carti omenesti, traditii, alte scrieri spirituale, etc. Acesea din urma pot dilua cuvantul (ceea ce se intampla adesea) sau il pot contrazice, bloca. Baza biblica pentru asta: Apocalipsa 22,18-19 / Proverbe 30,6

Daca nu ne cunoastem pe noi insine, nu-L putem cunoaste nici pe Dumnezeu.

Noi nu ne putem avanta spre Dumnezeu pana nu ne dezgustam de noi insine. Noi totdeauna avem impresia ca suntem drepti, curati, intelepti si sfinti (aceasta mandrie este inascuta) daca nu suntem convinsi prin dovezi clare despre propria noastra pacatosenie, nebunie, prostie si necuratie. Iar noi nu vom ajnge la o astfel de convingere daca vom privi doar la noi insine si nu ne vom uita la Domnul, singurul standard de baza pentru noi insine. Noi avem din fire o predispozitie inspre ipocrizie, o imagine lipsita de continut a dreptatii. Nu-l putem cunoaste pe Dumnezeu acolo unde nu este religie sau smerenie. Mintea noastra nu poate sa-L inteleaga pe Dumezeu fara sa-i dea o anumita cinste.

Dumnezeu este unul singur si nu poate fi perceput in multe feluri.

Dupa parerea lor oamenii cred ca orice zel pentru religie, oricat de mic si superficial, este suficient, insa ei nu realizeaza ca adevarata religie conformeaza pe oricine cu voia lui Dumnezeu exprimata in Scriptura, ca o regula universala, Dumnezeu ramanand ca El insusi, si El nu este o fantasma care se transforma potrivit capriciului fiecaruia din noi. In vechime jertfele trebuiau sa intruneasca anumite conditii, altfel nu erau primite. Asta ne spune ceva despre caracterul lui Dumnezeu.

Deci in imaginea unor oameni chipul lui Dumnezeu este atat de mare ca si absurditatile lor treburi. In modul acesta trateaza ei cu Dumnezeu. Ipocrizia este un alt pacat al oamenilor de rand. Ei traiesc intr’o aparenta stare de bine si nu vin cu adevarat la Dumnezeu decat atunci cand necazul si disperarea ii impinge s-o faca.