Jucam cu baietelul meu de 5 ani “Need for speed 2”. Baietii stiu ce este acesta. Este un jos cu masini. Fac asta pentru relatia mea cu baiatul si pentru dezvoltarea abilitatilor lui. Si i s-au dezvoltat destul cat sa le intreaca pe ale mele.
Si jucand eu impreuna cu el, eu o masina, el o masina, alaturi de alte 8 am inceput competitia. Si mergeam eu cu viteza gata sa ii intrec pe toti, cand de o data am intrat cu masina intr-un zid si praful s-a ales de mine. Jocul era cat se putea de real, masina mea nu mai era buna si nu mai putea inainta. Acum eu nu sitam ce are de nu vrea sa inainteze. Nu eram atent la baiatul meu, el se dusese inainte cu celelalte 8 masini.
Tot incercand sa pornesc masina din loc, am observat ca am inceput sa merg usor, usor. Am crezut ca isi revine si voi continua cursa, dar eu mergeam constant cu o viteza foarte mica. Ce se intampla de fapt?! Baiatul meu, a vazut ca eu imi accidentasem masina, stia despre ce este vorba, ca nu mai puteam termina cursa, a abandonat cursa, a venit in spatele meu, si ma impingea cu masina lui de la spate, cu gand sa ma ajute sa termin cursa.
Cand am vazut asta, l-am luat in brate si mi-a suras sufletul in mine de bucurie pentru atitudinea lui.
Era doar un joc, dar ideea in sine m-a impresionat mult.
Ce inseamna competitia pentru o inima de copil… Cat de mult ne-am abatut noi adultii de la puritatea si cinstea unui copil.
romoflorin 