„Toate caile omului par drepte in ochii lui, dar Domnul este Cel care cantareste inimile” Pv. 21,2
Aici este inima postmodernismului: „Omul decide ce este bine pentru sine”. Asa spun postmodernistii. Asa a fost intotdeauna, iata pildele lui Solomon scrise acum 3000 de ani aproximativ.
„Toate caile omului par drepte in ochii lui”. Pai este si normal, tot ce il avantajeaza este bun. Nu? Este o gandire centrata pe sine. Dar versetul continua: „Domnul este Cel ce cantareste inimile”. Adica poti sa zici tu cat vrei ca ai dreptate, ca asa este bine pentru tine, ca ultimul care va avea cuvantul despre tine este Dumnezeu. El cantareste inimile. Nu noi insine.
El va judeca pe fiecare in functie de adevarul Lui, indiferent de ce a crezut fiecare despre acest adevar. Adevarul este obiectiv, absolut, universal si vesnic. Este ca in matematica: 2+2=4 si niciodata nu va fi 5.
„Toate caile omului par drepte in ochii lui, dar Domnul este cel ce cantareste inimile” (Pv. 21,2)
romoflorin 
Mai este un înţeles în aceste cuvinte, cel puţin eu aşa cred. Acest înţeles ascuns spune că judecată umană nu poate fi aceiaşi cu judecata lui Dumnezeu. Oamenii au o judecată limitată, atât din punct de vedere al mărginirii temporale cât şi din punct de vedere gnoseologic, deci cognitiv. Omul judecă în termenii de bine şi rău, de sfânt şi păcat. Dumnezeu este în mod evident mai presus de astfel de delimitări convenţionale. Un tânăr ajută o persoană dezabilitată sau în vârstă „să treacă strada” pentru că a învăţat că aşa este bine să facă. El nu îşi mai pune problema adevărului situaţiei de bine şi rău, pentru el soluţia este deja formulată. Apare păcatul atunci când nu face ceea ce trebuie, deşi problema în sine nu mai este supusă judecăţii lui ci judecăţii societăţii istorice (a trecutului). Păcatul ajunge să fie astfel limitată la o singură soluţie pentru că societatea a hotărât la un moment dat că trebuie să ajute şi s-a creat o „judecată precedent”. Sunt miliarde de astfel de exemple. Ele croienează stilul nostru de viaţă. Judecata se extinde altfel. Cineva nu fură, deci nu păcătuieşte, nu încalcă nici regula socială… dar el o face ca urmare a faptul că nu-şi propune să fure, ori poate că nu vrea să fie prins, nu vrea să păcătuiască, nu vrea să facă puşcărie. Totul este din ce în ce mai complicat, oameni nu mai deţin astfel unităţi de măsură. Judecata este deasupra omului. Aici intervine Dumnezeu a cărui judecată nu se bazează pe atribute umane.
Bibliotecaru: si eu cred ca judecata lui Dumnezeu este deasupra omului si nu se bazeaza pe atributele umane, ai explicat bine, fiecare om are o alta motivatie cand nu fura, spre exemplu: unul de frica, altul din rusine, altul din politete, din mandrie, altul din credinta, etc. Cred insa ca o parte din motivatii sunt bune, probabil acelea care sunt ancorate in Dumnezeu, iar o alta parte de motivatii nu sunt bune, de exemplu, cel care ii era rusine de cineva, daca acel cineva dispare, el fura.. Motivatia lui era subreda.
Multumesc Bibliotecaru de interventie
Cand cineva nu mai este un hot?Cand zice ca nu mai fura?Cand se jura ca nu mai fura?Vorba cuiva, ramane un potential hot. Dar atunci cand?Iata ce zice Pavel:”Cine fura, să nu mai fure; ci mai degrabă să lucreze cu mâinile lui la ceva bun, ca să aibă ce să dea celui lipsit.”(Efeseni 4:28).Un hot nu mai e hot, cand lucreaza cu mainile sale si da si celui lipsit.
A face, din a lucra si a da celui lipsit, un mod de viata.Asta prin prisma adevarului aratat in Cuvant.
Sami tu ai dat si tratamentul pentru furt. Intradevar este reteta „briliant” a apostolului Pavel, semnul adevaratei schimbari.