Noi nu ducem lipsa de oameni fara viziune, fara invatatura si talent, ci ducem lipsa de oameni cu initiativa, harnici, perseverenti. Am intalnit mai multi oameni extraodinari, in care vedeam un potential real, insa prea slabi in actiune, cu mainile prea slabe, incurcati cu treburile vietii, servicii, aveau ganduri extraordinare, dar prea slabi pentru a le implementa, ei asteaptau ca oamenii sa asculte imediat tot ce spun ei, si daca nu, ei si-au facut partea !? Cat irealism.. Nici pe Hristos nu l-au tratat mai bine. Asa este natura umana decazuta, mai decazuta decat ne-ar place noua. Asa suntem si noi !?
Este adevarat ca ar fi mai usor ca sa le spui odata, de doua ori oamenilor un lucru si apoi sa te urmeze, decat sa tot stai printre ei si sa implementezi acel adevar/lucru. A doua variata este singura valabila in viata aceasta. Cei ce aspira la prima, cred ca se condamna singuri la faliment. Cat a stat Hristos cu ucenicii pana au invatat anumite lucruri? Si tot nu au invatat destul. Cat statea Pavel cu fratii pana punea o biserica cat de cat pe picioare?
Lupta trebuie dusa pe toate fronturile: sa ne rugam, sa vorbim, sa postim, sa practicam impreuna.
Nu stiu voi cum ganditi?
romoflorin 
E o distanta prea mare intre Tatal si copiii Sai. Am niste rude in State. Va dati seama cata interactiune este. Aproape inexistenta.
Acelasi lucru se intampla si cu noi. El acolo sus, departe, intangibil. Noi aici, cu problemele, necazurile si lupta zilnica pentru existenta.
Dumnezeu nu face parte din prietenii nostri intimi. Dumnezeu este prea departe ca sa ma ajute sa-mi duc mama la spital. E mai aproape Ionel. Imediat ma ajuta cand apelez la el. Vasile nu pregeta niciodata cand trebuie sa repar ceva la casa. Vecinul de peste drum intotdeauna raspunde chemarii mele.
Intelegeti? El este prea departe, prea teoretic, prea „in ceata”.
Asa Il percepem noi. Poate nu-L consideram atat de aproape sa vorbim cu El. Poate nu-L consideram atat de implicat in viata noastra ca sa-L consultam cu privire la o problema importanta.
Cine are timp sa citeasca din Biblie? Viata e atat de grea. Serviciul, 12-16 ore. Inainte era altfel. Dumnezeu era intr-un stalp de nor. Acum cand e nor e doar ploaie sau ceata. Dumnezeu ori e prea ocupat cu ale Lui ori e prea departe.
Nu mai percepem un Dumnezeu apropiat pentru ca noi ne-am indepartat prea mult prin necredinta. De aceea nu mai vedem nevoile spirituale.
Pety: imi place cum scrii, mult realism, logica. Cred ca asta este starea celor mai mult credinciosi, asa cum spui tu. „Dumnezeu e acolo sus, departe, intangibil” si totusi asa de aproape de noi. Stateam si ma gandeam in timp ce citeam comentariul tau ca Domnul ne invata sa ne rugam in camaruta noastra, vroia sa ne invete intimitatea cu Dumnezeu, dar pentru asta avem nevoie de credinta si determinare.
Suntem prea prinsi cu problemele, necazurile si lupta zilnica pentru existenta, si daca ne-am uita mai atenti la darul pe care Domnul l-a pus in noi, fiecaruia ni s-a dat un „talant” si in paralel cu viata cotidiana sa incepem sa „producem” si prin darul spiritual. Personal eu asa am inceput, incet, incet, am inteles chemarea si m-am dedicat intr-u totul acestei chemari. Dar multi ani am mers in paralel. Lume si Imaratie, Lume si Imparatie. Nu ai cum sa nu ai servici, treburi, etc. (lume in sens pozitiv, de viata, nu rau, negativ. Imparatie in sens de slujire prin darul meu, nu doar frecventarea bisericii)
Presiunea timpului este reala, serviciile azi cer mult mai mult decat acum cativa ani, insa Dumnezeu este flexibil ca „apa”, cine vrea isi poate face timp si de scriptura, rugaciune (ca pe asta o faci oriunde si oricum si intr-un mod autentic).
Stii, pentru mine slujirea a avut un argument puternic, sa fiu impacat cu mine insumi (si cu Dumnezeu probabil). Nu ma simteam implinit daca nu faceam. Parca eram creat pentru asta (e parca…)
Interesant.
Eu unul am constatat ca infiecare zi trebuie sa aleg sa fiu pasionat de Dumnezeu. Daca fac acest lucru El nu intarzie niciodata sa ma umple cu energie spirituala.
Asta da, nici eu nu ma simt inflacarat si pasionat mereu, insa a fi consacrat sau dedicat imi da un sentiment de bine, in sensul acesta ma simt implinit, dar nici decum in sensul ca
de acum nu mai am nimic de facut.