Domnul ne-a promis că este cu noi în toate zilele până la sfârșitul veacurilor, oare este asta puțin lucru? Matei 28, 20. Ce nu poate face Dumnezeu când este cu noi? Adesea I-am simțit prezența și ne-am înfiorat atât noi, cât și alții. Poate că nu i-am mulțumit cum se cuvinte sau nu am lăudat Numele lui pe cât trebuia. 

El este Dumnezeu credincios și se ține de cuvânt fără greșeală. Îngrijorarea noastră vine din necredința noastră, de obsesia noastră față de lucrurile pe care noi le vedem cu ochiul sau cu mintea. 

Domnul este foarte sensibil la atitudinea noastră față de prezența Lui cu noi. De ce ne purtăm ca și cum am fi singuri? De ce ne uităm în jur și suferim că nu găsim ajutor? De ce nu ne încredem în Domnul din toată inima noastră? Să stăm în prezența lui prin Cuvânt și rugăciune până când inimile ne vor fi mângâiate și apoi să vedem ce se va întâmpla. 

Nu suntem singuri, Dumnezeu este cu noi! Oare realizăm noi acest lucru?
Dacă Îl cunoaștem pe Dumnezeu, ne va fi de ajuns acest lucru!

Omul credincios se ține de cuvânt, se ține de biserică, se ține de biblie și de rugăciune.

Omul egoist lucrează pe proiecte. Face o lucrare extraordinară, dar după aceea trebuie să îl lași să își facă treburile lui. El este certat cu credincioșia, îl chinuie să vină constant la biserică, să citească constant, să se roage constant, are fobie de credincioșie.

Omul credincios este un stâlp, ține și pe alții, este călăuză și sprijin pentru mulți.

Omul egoist, este iscusit, dar pentru el în primul rând, totul se învârte în jurul lui, când are el timp și când poate el.

În concluzie:
Nu este important numai ce știi să faci, ci și ce faci cu ceea ce știi să faci.
Dacă slujești pe Dumnezeu și pe alții în funcție de tine și ale tale, încă nu ești predat. Dacă slujești pe Dumnezeu și pe alții mai întâi, înseamnă că ești subordonat lui Dumnezeu.

Fiecare om are anumite experiențe mai grele, traume, sau chiar șocuri. Atunci când cineva sau ceva aduce aminte de acele experiențe negative, omul are tendința să își piardă controlul, să retrăiască acel eveniment, sau mai rău acele evenimente. Atunci devine subiectiv și se poartă irațional. Așa vin conflictele. (nu doar așa).

În situația aceasta, cel mai bine ar fi dacă ar putea anticipa toată aceasta reacție. Fie dacă poate anticipa omul care poate produce acest lucru, să neutralizeze reacțiile negative în sine; fie să anticipeze contextul, locul, evenimentele și se le evite pe cât posibil.

În paralel, un alt lucru care trebuie făcut, este să aducă la Hristos acea problemă, să credă și să recunoască vina proprie când există. Prin relație cu Hristos lucrul acela poate fi depășit! Trebuie să înțeleagă că prin El orice lucru și oricâte astfel de lucruri pot fi rezolvate! Să cerceteze tot ce ajută și zidește în privința respectivă. Să se specializeze în acel domeniu și în orice ar fi necesar, pentru a se putea orienta și ridica de acolo.

Perseverența, înțelegerea, consecvența și curajul sunt lucrurile care ajută după aceea.

Biblia este un „dreptar” (2 Tim. 1,13)! Dacă nu cercetăm (citim), nu avem ce îndrepta, în ce ne orienta! Ce carte citești acum? Asta arata care este domeniul tău de interes, în ce te formezi. Dacă nu citești, probabil ai încetat să mai crești, să mai cercetezi. Este nevoie să citim continuu cărți care ne ajută să ne dezvoltăm potrivit pentru lucrarea pe care o facem. Să fim oameni ai cărții! Să fim oameni mari la minte, nu la răutate. Suntem productivi și eficienți atunci când suntem cuprinși de un lucru. Dacă vrei să fii cuprins de voia lui Dumnezeu trebuie să o cercetezi, să o frămânți în mod liber, consecvent și cu perseverență.

Scopul darurilor Duhului Sfânt este unitatea bisericii și zidirea ei. Iar acest lucru se realizează prin jertfirea și umilința celui care administrează darul respectiv.

Astăzi vedem mulți slujitori care și-au luat darul în serios pentru ei, se slăvesc pe sine, iar în paralel mai umilesc și pe alții.

Aceștia ignoră din ce în ce mai multe cuvinte din scriptură: cuvinte care nu trebuiesc folosite, principii care nu trebuiesc încălcate, etc. Toate acestea le sacrifică pe altarul populismului. Pe slujitorii adevărați îi cunoști după roadele lor. Care sunt acestea? Roada Duhului în caracterul lor, pocăința lor și altora din jurul lor, inveștirea vieții în facerea de ucenici, după porunca Domnului.

Republic de pe – https://popaspentrusuflet.wordpress.com/2018/10/10/nicopole-redivivus/

====

Nu este cazul să creăm breșe artificiale între comunitățile denominațional creștine. Nu ar ajuta cu nimic și, în perspectiva luptei comune pentru proiecte de viitor care ne unesc, ar fi chiar dăunător.

Totuși, în virtutea zicerii biblice că „celui ce i s-a dat mult i se va cere mult”, nu putem ocoli realitatea că în vreme ce minoritatea neoprotestantă a participat masiv la referendum, majoritatea ortodoxă a dezamăgit.

Această observație nu este în primul rând un reproș ci o constatare obiectivă.

În actualul context socio-religios, dacă Biserica Ortodoxă devine irelevantă în lupta pentru normalitate, atunci lupta este pierdută.

De aceea, interpretați acest articol ca fiind un apel plin de dragoste către acea instituție religioasă care poate face diferența din punct de vedere numeric.

Referendumul a fost un fel de Nicopole redivivus. Am sugerat niște strategii agresiv/pașnice (se poate!) acum 3 ani, avertizând că dacă nu se va proceda așa, șansele unui succes sunt minime. Cu părere de rău, am avut dreptate!

Secvența de mai jos este pertinentă deoarece, deși nu au numărul de prag, neoprotestanții sunt mai compacți și strategizează și gestionează mult mai bine astfel de demersuri. Nu mai insist acum cu privire la cazul Bodnariu…

Nu credem într-o Biserică Ortodoxă ca biserică națională și opresivă, dar este de la sine înțeles că trebuie să-și asume rolul de catalist și mobilizator în lupta pentru adevăr și normalitate! Ar fi un dezastru ca Biserica Ortodoxă să nu rămână pe aceste baricade. Noi suntem gata să rămânem alături de ei…

Sper să fiu bine înțeles.

Am primit această recomandarea de la Lucian Bălănescu (Plăcerea de a citi într-o eră a distragerilor – Alan Jacobs), îi mulțumesc! O cartea foarte necesară pentru era distragerilor în care trăim.

A fost o carte mai grea, dar importantă, pe final m-a prins mai bine. Face mult referire la carte lui Mortimer Adler „Cum să citești o cate”. Vorbește de ea ca Noul Testament de Vechiul Testament, așa că te simți că lipsește ceva dacă nu o citești înainte pe aceea. Mortimer Adler este un evreu care își scrie cartea tehnic: cum să citești o carte de istorie, de știință, o ficțiune sau poezie. Este deosebit de instructivi, este ABC-ul pentru cartea lui Iacobs. Deși nu spune nimic, suspectez după nume și rabinii din carte, că ar fi din familie de evrei și Iacobs.

Cartea aduce lucruri noi, prin faptul că Mortimer scrie înainte de era digitală, iar Iacobs după. Vorbește lucruri foarte importante, puțin spuse despre distragerea mijloacelor media, digitale de astăzi. Spune de importanta liniștii, de importanta retragerii pentru a fi util când intri între oameni.

Pe final apare un lucru care mi-a atras atenția în mod deosebit. Vorbește de un călugăr englez din Durham, care avea o mare colecție de cărți. Printre concluziile lui erau că Dumnezeu călăuzește oameni corupți și îi ridică prin cărți. Atinge acest aspect prin alte părți în carte, că cititul dezvoltă capacități interne pe care le avem. Acestea sunt foarte sofisticate, făcându-ne în stare de lucruri complicate, dar ele sunt adormite, neutilizate în noi, sunt slăbite de mijloacele media și era digitală a distragerilor, dar sunt activate și dezvoltate de citit.

„Fie ca tribul cititorilor să crească!” Este dorința autorului finală 🙂

Cred că sfatul „gamalielic” al unor intelectuali din România nu se potrivește în acest caz.

Gamaliel spunea preoților în Faptele apostolilor 5:38 „… lăsaţi-i în pace! Dacă încercarea sau lucrarea aceasta este de la oameni, se va nimici;”

Cei de acum spun: „este o alergătură în vânt, avem alte lucruri mai importante de făcut, este bun pentru varice acest referendum etc.”

Unii intelectualii din România au atitudinea lui Gamaliel, de a nu se implica, muind inima poporului. Cred însă că sfatul lui Gamaliel nu pe potrivește aici, nu e același context. E o fandoseală.

Nu cred că este un moment potrivit pentru o astfel de atitudine din mai multe motive:

Unii spun: „Legea e corectă ce mai vreți să schimbați?!” – Legea este corectă, dar nu unde trebuie! Ea este corectă în codul civil, dar acest cod civil se poate schimba în câteva ore, ca în Franța, și oamenii să nu poată face nimic. Iar asupra codului civil, UE are autoritate. Poate impune anumite lucruri la nevoie. Referendumul vrea că copie legea corectă din codul civil în constituție. Constituția nu poate fi schimbată în câteva ore, ci doar printr-un alt referendum, iar UE nu are autoritatea peste această constituție! Terminați cu expresii de genul „legea deja există, e în van!” Ori sunt intelectuali corupți, care închid ochii, și mai închid și pe ai altora, ori nu înțeleg mersul vremurilor (dar mă îndoiesc).

Alții spun că nu este „politic corect”, de ce nu facem referendum și pentru avort? – Deși au dreptate cu „corectitudinea politică”, totuși este corect referendumul pentru că ține de intuiție politică. Nu știu cine are această inteligență a intuiției politice la noi, dar ea este.

În Germania datorită „corectitudinii politice”, dând drepturi tuturor și la fiecare, imigranții au făcut prăpăd printre femeile nemților într-o seară, mizând pe această „corectitudine politică” nătângă a nemților, la acea oră.

Acum nemții, s-au îmbunătățit un pic, și au preluat de la evrei câteva noțiuni de „intuiție politică”. Adică să faci ceva, pentru că vezi ce urmează, ce vine. Ieși puțin din (pătratul) „corectitudini politice”, dar ca un act de inteligență politică superioară, întâmpinând un eveniment nefast, și nu pentru că nu știi ce faci, pierzi timpul.

Sincer să fiu nu mă tem de LGBT, de ce ar putea să facă în România (educația copiilor, atacul asupra opiniei publice, reformularea legilor s.a.), știu că nu sunt de ignorat; mult mai mult îmi este teamă de ce va face Dumnezeu în România, dacă aceștia intră aici cu acordul nostru (vezi Sodoma, Gomora, Adma și Țeboim; seminția lui Beniamin din Judecători, cetățile romane Pompei, Herculaneum și Stabiae etc.).

Am putea spune că popoarele nu învață lecția asta, decât atunci când trec pe aici. Oare România va trece acest test? Petre Țuțea spunea că românul are discernământ spiritual și inteligență politică. Să dea Domnul să fie un proroc!

P.S. de o săptămână și ceva vizitatorii din diaspora sunt tăiați, scăderea lor este efectiv bruscă, într-o zi. Știe careva să îmi explice?

Observații:

• E o șansă pentru națiunea română la o perioadă lungă de timp.
• Nu este o acțiune politică, pentru vreun partid, vine pe cale politică, pentru că așa se fac legile într-un stat.
• Nu este o luptă împotriva LGBT, ci împotriva unui păcat, unui rău ca a multor altora: crimă, furt etc.
• Nu este vorba să câștige creștinii, ci adevărul obiectiv. Este ca și la matematică – să socotim corect, ca în limba română – să vorbim corect, în știință nu există gena LGBT. Acesta este adevărul obiectiv!
• Dacă referendumul nu reușește, este doar primul pas spre o nouă cultură în care se limitează libertatea de exprimare și trăire. Va urma reeducarea copiilor, a părinților, a legislației. Este mai rău decât ce au creat Marx și Lenin, care au promovat un comunism de clasă, aici se promovează un comunism de „falsă moralitate”.

Pentru că este un pas pentru întreaga națiune, mai adaug:

• Nu este o problemă cultică, ci una creștină. Aici preoții ortodoxi vor duce greul, evanghelicii vor avea partea de media online.
• România a dovedit că mai are simț al sănătății familiale, să ducem la bun sfârșit această calitate națională!
• Calitatea mare a poporului român este spiritualitatea, dacă privim cu atenție în istorie. De aceea suntem compatibili cu americanii, la afaceri mai puțin, la IT suntem iarăși compatibili.

Argument biblic:

• Iosif și-a oferit discernământul și înțelepciunea pentru a ajuta Egiptul în vremea lui, și Dumnezeu îi vorbise de mult că va face acest lucru (Gen. 37).
• Împăratul Cir al Persiei, deși era un împărat păgân, totuși Dumnezeu l-a folosit spre binele poporului Său, pentru a reconstrui Templul. Dumnezeu este mai presus de împărați și popoare și le poate folosi pentru interesele sale (Ezra 1).
• Daniel și-a oferit discernământul și înțelepciunea pentru a ajuta imperiul Babilon, și Dumnezeu i-a confirmat că este preaiubit și scump înaintea Lui (Daniel 9).

Voi merge la vot!

1. Compromisul.
2. Lașitatea (cei ce dau înapoi).
3. Minciuna.
4. Cecul în alb (El rămâne permanent suveran).
5. Păcatul.
6. Lenevia.
7. Mândria.
8. Certurile.
9. Ceea ce nu înaltă pe Hristos.

* C.H. Spurgeon, Batalia finala, 92.

Prin anii 257 d.Hr. au fost câțiva ani de liniște după moarte împăratului Decius, care a prigonit pe creșini. După această persecuție, calitatea vieții între creștini a început să scadă. Erau doi credincioși: Nichifor și Sapricius. Cel din urmă era un bătrân al bisericii. Ivindu-se o neînțelegere între ei, s-au învrăjbit de moarte. După un timp oarecare, Nichifor a căutat să se împace cu vechiul său prieten, dar toate silințele au fost zadarnice: Sapricius a stăruit în ura sa. Între timp a venit un alt val de persecuție din partea împăratului Valerian și Sapricius a fost dus în fața guvernatorului, unde i s-a poruncit să aducă jertfă zeilor. Refuzând să facă acest lucru, magistratul a puruncit să fie dus în locul de tortură. Nichifor, aflând, aleargă și însoțește pe vechiul său priten spre locul de chin, rugându-l să-i ierte nedreptatea ce i-a făcut. Totul a fost zadarnic, Sapricius a refuzat cu încăpățânare iertarea cerută. Atunci însă a înțeles că Dumnezeu nu putea să fie împreună cu o inimă nesumțitoare (mândră) și care nu iartă pe aproapele său de tot ce i-a greșit (Col. 3:12-13). Sapricius deodată, ca părăsit de Dumnezeu își pierde curajul și cere să aducă sacrificii. Nichifor, uimit, îl îndeamnă să rămână statornic, dar e în zadar. Atunci declară celor care duceau pe Sapricius, că el, Nichifor, crede în acest Isus, pe care prietenul său tocmai îl tăgăduise. Dus în fața guvernatorului, acesta poruncește ca martorul credincios lui Hristos să fie omorât.

Astfel de cazuri sunt consemnate în istorie și ne spun nouă cât de serios este păcatul și câtă dreptatea avea apostolul Ioan când spunea:

1 Ioan 4:20 „Dacă zice cineva: „Eu iubesc pe Dumnezeu” şi urăşte pe fratele său este un mincinos, căci cine nu iubeşte pe fratele său pe care-l vede cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?”

Aici am putea spune că apostolul Ioan are o dovadă în plus.

• Adrien Ladrierre, Biserica sau Adunarea, Dillenburg: Gute Botschaft, 1993, p. 292.

Robert Babcock a fost un băiat din Michigan în anul 1864. Dintr-o joacă nesănătoasă cu o bombă, a rămas orb pentru toată viața din adolescență. Părinții lui au luat o decizie grea, pentru a îi dezvolta încrederea în sine. Risca să fie un răsfățat al casei și al familiei toată viața, datorită condiției de orb. Așa că l-au dus la un institut de orbi în Philadelphia. Aici l-au lăsat singur timp de trei ani, pentru a urma un program special pentru dezvoltarea încrederii în sine. Nu era în toată lumea un băiat mai singur decât Robert Babcock în prima noapte pe care a petrecut-o la institut, după ce părinții l-au sărutat.

Programul a avut un succes răsunător, băiatul s-a ambiționat să nu lase pe nimeni să îi fie milă de el. A fost primul om care după ce și-a pierdut vederea a studiat medicina. A ajuns un medic renumit, ținea frecvent discursuri în fața medicilor orașului Chicago și în cele din urmă a fost numit profesor la Colegiul Medicilor și Chirurgilor din Chicago și a fost de asemenea numit medic la spitalul districtului Cook. Mai târziu a devenit profesor al bolilor pieptului și al medicinii clinice.

Când doctorul Babcock vorbește, spune că la scurt timp după ce a rămas orb, și-a dat seama că cel mai mare handicap din viață pe care îl avea de înfruntat, nu era lipsa vederii, ci pericolul de a-și pierde curajul, de a-i fi milă de el însuși. Iar și iar spunea că nimic mai rău nu i se poate întâmpla cuiva decât să cedeze în fața autocompătimirii. Nu a uitat niciodată acea noapte când, cu mulți ani în urmă, tatăl și mama lui și-au luat rămas bun de la el la Institutul pentru orbi din Philadelphia. „Părea greu atunci”, a spus el, „dar a fost un lucru înțelept și sunt recunoscător pentru aceasta”. Au trecut mulți ani de atunci și viața lungă și folositoare a doctorului Babcock, marele său serviciu adus medicinii, a demonstrat că avea dreptate.

*Archer Wallace, Băieți de caracter care au schimbat lumea, Editura Little Lamb, Suceava, 2005, 57.

Am citit de curând cartea lui John Piper – Don’t waste your life (Nu-ți irosi viața).

Am remarcat bucuria cu care împărtășește John despre relația lui cu Dumnezeu. În mai toate cărțile lui, spune că Dumnezeu este cu atât mai glorificat în noi cu cât noi ne găsim mai mult plăcerea în El. Aș putea spune că aceasta este contribuția lui în scena teologică contemporană. „Să se bucure popoarele”, este o altă carte cunoscută la noi, în care subliniază același lucru. Scopul vieții noastre este să ne bucurăm în Dumnezeu și să facem și pe alții să se bucure.

Într-adevăr, nimic nu te face mai autentic și mai convingător decât o preocupare sinceră și reală, plină de entuziasm și de plăcere cu privire la Dumnezeu și tot ce face El.

Am învățat însă două lucruri din această carte. Fratele John P. face o ordine în prioritatea lucrurilor și spune că cele mai importante lucruri în creștinism sunt: Evanghelia, rugăciunea, dragostea jertfitoare și munca. Este foarte relevantă pentru mine această ordine. În spațiul românesc adesea rugăciunea este pe primul loc. El pune Evanghelia! Multă dreptate are, pentru că doar Evanghelia ne dă viață, izbăvire și lumină, oricât ne-am trudi noi să ieșim la lumină, fără Evanghelie nu putem face nimic. Ea este cea mai importantă, este puterea lui Dumnezeu pentru salvarea celui ce crede! Apoi toate acele valori extraordinare își au rolul. Cred că de aceea uneori te rogi sau slujești cu dragoste, și totuși simți că ceva nu merge, nu ești în slujba Evangheliei probabil.

Un al doilea lucru pe care l-a spus a fost că munca, spune biblia, „este comoara de preț a unui om” Pv. 12, 27. Dar spune el, munca este doar un colier frumos, iar Evanghelia este ca o fecioară frumoasă. Munca noastră este ca un colier minunat, dar locul ei (a muncii) este să împodobească Evanghelia! Aici din nou face o corectură potrivită pentru unii. Am văzut pe mulți muncind și străduindu-se în mod serios, însă dacă nu o faci pentru Evanghelie, tu împodobești altceva, și nu împodobești mireasa lui Hristos dacă nu muncești pentru Evanghelie.

Vă recomand cartea!

Am gasit o descriere a apostolului Pavel facuta in detaliu. Ma gandesc ca uneori suntem descurajati, suntem raniti chiar, iar descrierea aste ne inspira si ne incurajeaza. O redau aici!

Dacă ne uităm după apostolul Pavel din țară în țară, privind cât a suferit pentru Hristos. A răbdat orice formă de persecuție, a trecut prin orice fel de pericol (2 Cor. 11,23-27). A fost asaltat de mase de oameni, a fost pedepsit de autorități (Fapte 16,19-20). Bătut, lovit, îngropat în pietre, lăsat mort (Fapte 14,19-20). Se aștepta să primească același tratament, să treacă prin aceleași pericole oriunde (Fapte 20,23). Pornind dintr-un oraș, predicând în altul (Fapte 13,50; 14,5-7; 19-21).

Petrecând tot timpul său în misiune, sacrificându-și propriul confort, propriul timp liber și siguranța proprie (Fapte 20,24; Rom. 1,14-15; Fil. 1,20; 3,8). Persistând în felul acesta până la o vârstă înaintată, nefiind alterat de experiențele perversității (Fapte 28,17), a lipsei de recunoștință (Gal. 1,6; 4, 14-20), a prejudiciilor (2 Cor. 12,15), a dezertării (2Tim. 4,10; 16). Nu a fost înfrânt de anxietate, de lipsuri, de nevoi, de muncă, de persecuție; neobosit în încrederea lui, fără să fie intimidat de perspectiva morții (Fapte 21,13; 2 Cor. 12,10; Fil. 2,17; 4,18; 2 Tim. 4,17).

De la convertire a fost avertizat că va trebui să sufere mult de dragul lui Hristos (Fapte 9,16), el a venit să sufere fără să suspine sau să geamă, fiind mândru de cicatricile sale în luptă, ca un soldat decorat cu medaliile sale (Gal. 6,17).

Ce misionar războinic a fost! Lumea niciodată nu a mai văzut așa ceva până la el![1]

[1]Herbert Lockyer, All the Apostles of the Bible (Grand Rapids, MI, Zondervan, 1972), 219-220.

sursă foto 1

În timpul bisericii primare era o practică cruntă în care după ce se nășteau copii, dacă erau fete în unele cazuri, sau dacă erau băieți cu defecte, sau dizabilități, chiar aparente sau minore, copii aceia erau lăsați afară la ușa casei. Apoi veneau oameni și îi duceau în afara zidului cetății (un fel de gheenă evreiască), unde erau abandonați. Aici frigul, vântul sau animalele sălbatice îi omorau. Biserica primară își făcuse un obicei, în aceste cetăți păgâne, să meargă regulat pe la porțile caselor și să ia copii abandonați, să îi înfieze și să îi crească în familii ca pe fii și fiice. Această practică a mărit mult puterea de mărturie în biserica primară și vestirea evangheliei.

Astăzi am participat la o întâlnire a AROF (Alianța România Fără Orfani) în care se vorbea de această lucrare extraordinară pe care o fac mai muți creștini în România. În București sunt peste 3200 de orfani și în jur de 20.000 de creștini evanghelici. Dacă pastorii și bisericile au încuraja această practică în bisericile locale, acești orfani ar avea un alt viitor!

Un studiu făcut de Universitatea Harward în colaborarea cu alte universități relevă faptul că acești copii care sunt crescuți în centre de plasament, în case de copii, spre deosebire de cei crescuți în familie, naturali sau prin adopție, au o diferență interesantă în dezvoltarea creierului și a IQ-lui. Afectivitatea familială favorizează dezvoltarea acesteia, și lipsa acesteia nu poate fi înlocuită cu nimic. Acest deficit se remediază în cadrul de dragoste al familiei.

O familie la această întâlnire mărturisea ca au văzut un copil cu o privire tristă, fadă și matură, stătea nemișcat în pat. Copilul avea o stare de stres cronic, creierul era invadat de cortizol și era ca paralizat. Au acceptat să îl îngrijească așa, iar după două luni a avut primul zâmbet. Substanțele din creierul lui s-au schimbat datorită căldurii familiale și sentimentului de iubire. Acum dezvoltarea lui este normală și entuziastă.

Un lucru pe care eu l-am observat la persoanele care au adoptat acești copii este că i-a revitalizat pe plan spiritual pe ei și chiar bisericile lor. Actul adopției este un principiu profund spiritual, este inima Evangheliei. Toți cei mântuiți au fost adoptați în familia lui Dumnezeu. Actul acesta ne urcă până la inima lui Dumnezeu și de aceea practicarea acestui principiu atrage binecuvântarea lui Dumnezeu și însuflețește spiritual persoana implicată. Dumnezeu este Tatăl văduvelor și al orfanilor.

Psalmii 68:5 „El este Tatăl orfanilor, Apărătorul văduvelor, El, Dumnezeu, care locuieşte în locaşul Lui cel sfânt. „

sursă foto 1

Coloseni (2:23) Dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de învăţăturile începătoare ale lumii, de ce, ca şi cum aţi trăi încă în lume, vă supuneţi la porunci ca acestea: „Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru”? Toate aceste lucruri, care pier odată cu întrebuinţarea lor şi sunt întemeiate pe porunci şi învăţături omeneşti, au, în adevăr, o înfăţişare de înţelepciune într-o închinare voită, o smerenie şi asprime faţă de trup, dar nu sunt de niciun preţ împotriva gâdilării firii pământeşti.

Știm că o singură luptă este sortită biruinței în biblie: „Lupta cea bună a credinței!” 1 Tim. 6,12.

Unii cred că lupta credinței este să vii la Hristos! Și au dreptate, că în primul rând, ca să poți lupta prin credință trebuie să vii la Hristos! Într-un fel asta înseamnă să lupți prin credință, dar nu este tot.

În textul nostru spune să nu ne mai supunem la înfrânări gen: „nu lua, nu gusta, nu atinge” s.a. Aceste lucruri pier odată cu întrebuințarea lor. Această metodă gâdilă firea pământească, nu o supune, nu o răstignești.

Această metodă mai poate fi numită și metoda voinței. Am subliniat în text: „într-o închinare voită” în alte traduceri apare „printr-o închinare a voinței”. Unii predică un creștinism al voinței. Este clar că trebuie folosită înțelept și ea, dar noi nu ne luptăm prin voință. Acesta este motivul pentru care mulți eșueză în dorințele lor creștine sincere.

Lupta credinței este altfe decât să alegi cu voința ta căile lui Dumnezeu. Lupta credinței este asta:

(Ps 37:5) Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului,încrede-te în El şi El va lucra!

Lupta credinței nu ține de tine, de cât de mult îți poți încorda tu voința. Am ajunge niște ambițioși notorii, dacă așa ar trebui să facem. Nu e rău să alegi pe Dumnezeu. Noi însă trebuie să trăim în odihna și pacea pe care o dă credința. Mi-am încredințat viața lui Dumnezeu. Acum am încredere că El va lucra. Asta e lupta cea bună a credinței! Și oricând Domnul îți va spune să faci ceva prin Cuvânt, prin Duhul Sfânt, tu Îl asculți.

(Prov 16:3) Încredinţează-ţi lucrările în mâna Domnului,şi îţi vor izbuti planurile.

Nu fii încordat, stresat, pentru că trebuie să faci un lucru, ca să nu gâdili firea pământească (să o stârnești), măcar că trebui să faci ceva. Încredințează în mâna lui Dumnezeu cauza ta, și apoi ai încredere în El și fă tot ce îți spune El. Așa te lupți lupta cea bună a credinței!

Așa cum spune afișul de mai jos, în seara asta am avut în mijlocul tinerilor de la Capelă din București pe fratele Marius Cruceru la o seară de tineret pe tema „Impactul muzicii în viața tânărului”. Îmi vin în minte cuvintele împărătesei din Șeba:

2 Cronici 9:5 „Este adevărat deci ce am auzit eu în ţara mea despre faptele şi înţelepciunea ta!”

M-a rugat să nu public înregistrarea și voi respecta acest lucru, deși cred că nu ar face decât să mai câștige câteva aprecieri.

Un exemplu uimitor de excelență îmbinat cu dragoste. Am mai văzut oameni severi, dar să fie și iubitori în același timp, mai rar. Vorbea cuvinte grele, adevărate despre muzică și închinare, însă în așa fel încât tinerii le primeau cu zâmbetul pe buze. A fost cu adevărat sare și lumină pentru cei din București. Frate Marius, Bucureștiul mai are nevoie de dv!

Ne-a vorbit depspre autenticitate, să fim reali în fața lui Dumnezeu, să respingem orice compromis, să căutăm excelența și să lăudăm pe Dumnezeu cu adevărat prin Duhul Sfânt. A subliniat un lucru pe care îl confirm din plin, trăim o vreme în care oamenii nu se lasă educați, nu acceptă ucenicia, și asta explică multe din neajunsurile vieții creștine. Nu pot să reproduc cum a fost, dar pot să spun că așa cum este în spațiu virtual, în realitate este mai mult.

Am apreciat că a fost împreună cu soția și copilul. Când am dat mâna cu soția dânsului, mi-a adus aminte de Sabina Wurmbrand (măcar că nu am întâlnit-o), vorbesc de atitudine și fel.

Cu prețuire și considerație pentru familia Cruceru!