Rugaciunea si postul – Zi nationala de rugaciune

In Evanghelia dupa Luca citim ca, inainte de nasterea bisericii in ziua cincizecimii, “ucenicii staruiau cu un cuget in rugaciuni si in cereri…” (Fapte 1, 14). Prin urmare biserica s-a nascut atunci cand Duhul Sfant S-a pogorat intr-o vreme de rugaciune staruitoare.

Inainte ca sa inceapa era misionara, Duhul Sfant le-a descoperit conducatorilor bisericii din Antiohia ca trebuie sa ii trimita pe Barnaba si pe Saul. Totusi, Duhul Sfant le-a vorbit numai dupa ce ei au postit si s-au rugat.

Martin Luther n-a fost multumit de lumea religioasa in care s-a nascut. Nevoia sa adanca de pietate personala l-a determinat sa petreaca mult timp in rugaciune pe cand era profesor de teologie la Universitatea din Wittenburg. In iarna anului 1512 el s-a incuiat intr-o camera din turnul Manastirii Negre din Witenburg si s-a rugat indelung cu privire la ceea ce descoperea in Scripturi. In urma acelei perioade de rugaciune si studiu s-a nascut Reforma, care ne-a dat adevarul biblic al justificarii prin credinta. Omul nu mai putea lucra pentru mantuirea sa, aceasta fiind darul lui Dumnezeu primit prin credinta.

Dupa ce focul trezirilor care au cuprins intreaga Europa a inceput sa se stinga, a aparut Iluminismul. Odata cu aceasta noua miscare ce a debutat in domeniul artelor si s-a raspandit apoi in toate sectoarele societatii europene, a reinviat conceptul pagan de valoare suprema a omului. Ratiunea a devenit mijlocul prin care erau judecate adevarul si realitatea, iar credinta parea a fi ceva cu totul neinsemnat. Nevoia de atunci era o adiere proaspata a Duhului Sfant.

John Wesley, fiul unui cleric anglican din Epworth, Anglia, era nemultumit de starea in care se gasea Biserica Anglicana. In seara zilei de 24 mai 1738, la ora noua fara un sfert, in timp ce asculta lectura prefatei lui Luther la Epistola catre Romani, John Wesley a experimentat o convertire adevarata. A fost nascut din nou. Acest lucru a condus la mai mult post si rugaciune din partea lui John, a lui Charles, fratele sau, si a lui George Whitefield. Mii de oameni se adunau impreuna ca sa asculte predicile din Cuvantul lui Dumnezeu pline de ungere proaspata. Astfel s-a nascut trezirea spirituala ce a cuprins intreaga lume.

In secolul al nouasprezecelea Dumnezeu a ridicat evanghelisti precum Charles Finney, Dwight L. Moody, C.H. Spurgeon si R.A. Terrey. Acesti oameni au predicat Evanghelia sub ungerea Duhului Sfant fiind motivati prin post si rugaciune continua.

Astazi trebuie sa facem o lucrare complexa si autentica pentru generatia noastra, dar pentru asta avem nevoie de un fond, un fond de post si rugaciune.

Dumnezeu sa ne ajute sa tinem cu seriozitate ziua aceasta si nu numai!

Maine 24 februarie este o zi nationala de rugaciune si post. ( postul pentru cei mai tari, chemati de Dumnezeu)

Anul acesta ne rugam pentru trei evenimente evanghelistice:

– impreuna cu Josh McDowell

– cu Andrew Palau

– si cu Franklin Graham impreuna cu bisericile din Romania.

ziua-nationala-de-rugaciune-2008-m.jpg

* articol prelucrat si adaptat de mine dupa un material de Paul Yonggi Cho – „Rugaciunea cheia trezirii”.

Relatia intre acceptarea de sine si pocainta


Trebuie sa ne pocaim, dar sa ne acceptam pe noi insine. Sunt situatii cand oamneii confunda pocainta cu respingerea de sine, cu ura de sine, ceea ce este o eroare si o lucrare a celui rau. Iisus spunea: “Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti” . Aici implica iubirea de sine, trebuie sa ne iubim pe noi insine suficient de mult incat sa ne aducem sufletele la crucea lui Hristos si sa fim mantuiti. Asta este dragoste de sine. Asta este voia lui Dumnezeu. Cand cineva nu se accepta pe sine, el nu accepta “proiectul” lui Dumnezeu, cum l-a creat pe el Dumnezeu, aspect fizic, psihic, spiritual. Toate acestea trebuiesc acceptate, altfel este o manifestare a mandriei, cu alte cuvinte: “Doamne tu nu m-ai facut bine! Tu nu te pricepi la oameni!”

Trebuie sa ne acceptam pe noi insine, exact asa cum suntem si sa recunoastem ca suntem corupti, imperfecti, (datorita caderii lui Adam si a pacatelor noastre) insuficienti in noi insine si ca depindem de Hristos pentru mantuire si viata de zi cu zi, o viata deplina. Sa intelegem ca “proiectul” este perfect si foarte bun, dar trebuie inteleasa intentia si planul initial al lui Dumnezeu. Suntem ca o “cheita” intr-un ceas, avem un loc specific, un rol anume. In noi exista un potential extraordinar care poate fi activat prin jertfa lui Hristos si puterea Duhului Sfant.

Pocainta inseamna sa te pocaiesti de tot ce nu este conform voiei lui Dumnezeu in viata ta, dar mai intai trebuie sa accepti ca esti corupt, pacatos prin mostenire si prin contributie proprie. Daca te respingi pe tine insuti nu poti sa te pocaiesti in mod autentic, eficient. Neacceptandu-te inseamna ca nu te cercetezi, nu te cunosti, nu te gandesti la tine. Noi trebuie sa ne acceptam asa cum suntem, oricat de grav ni s-ar parea (totdeauna Dumnezeu poate interveni in orice viata de om, oricat de rea ar fi in ochii acelei persoane) si sa incepem sa lucram la noi, adica sa ne pocaim de tot ce este rau si sa punem in slujba lui Dumnezeu tot ce este bun in noi. Darurile personale sunt activate bine, doar prin puterea Duhului Sfant, pot fi activate si in sens negativ de duhurile rele, cum a fost Pavel inainte de convertire.

Taranul roman si UE

Am gasit o legenda buna pe blogul „Popas alternativ„. Tare buna despre Uniunea Europeana.

A fost odată un ţăran sărac şi cinstit, român de-al nostru. (El putea însă tot la fel de bine să fie bulgar, bosniac, sîrb, slovac sau rus, importante fiind – în acest caz – sărăcia şi cinstea; de altfel, în variante, legenda circulă şi în folclorul nou al amintitelor popoare.) În sătucul său natal, izolat de lume, se zvonise că undeva departe, peste nouă munţi şi nouă ţări, s-ar fi aflat o baroneasă bogată foarte, cu dărnicie fără seamăn, pe care ar fi chemat-o Uniunea Europeană. Şi zvonul nu era numai zvon, căci văzuse omul, prin vecini, ba pe unul, ba pe altul fălindu-se cu darurile primite de la aceasta.

Într-o bună zi, şi-a luat omul toiagul şi a purces la drum. A bătut la poarta palatului şi i s-a deschis. Doamna cea mare l-a primit, l-a poftit să şadă şi, fiindcă era peste măsura de ostenit, l-a îmbiat cu Coca-Cola şi cu gumă de mestecat. Ţăranul a gustat din ele cu măsură şi, nerăbdător, şi-a spus păsul: “Mărită Doamnă Uniune, am auzit că faci daruri celor nevoiaşi. Eu am acasă, slavă Domnului, pămînt bun, ape limpezi, ba şi păduri. Iarna însă-i cam lungă la mine în ţinut, aproape 7-8 luni pe an. Ca să lucrez bine aş avea nevoie de o pereche de încălţări. Sînt desculţ şi mi-e frig… Doar atît îţi cer”. Doamna Uniune Europeană l-a măsurat din cap pînă în picioare şi a rămas cu privirea pironită la degetele lui vineţii, înfrigurate, bătătorite şi prăfuite de drum. Apoi a glăsuit: “Omule, eşti desculţ şi eu te înţeleg. Dar tot ce-ţi pot oferi este o bască. Una nouă şi de calitate europeană – Armani. Ţine şi de frig, şi de ploaie, şi de vînt”. Omul a luat basca, a oftat cam descumpănit, a mulţumit şi a făcut calea-ntoarsă, spunîndu-şi: “Totuşi e doamnă bună… Putea să nu-mi dea nimic…”.

A trecut iarna şi din gerurile sale cumplite omul a ieşit destul de bine, doar cu un deget degerat. Apoi, isprăvindu-se vara, a purces iar pe lungul drum al Doamnei Uniuni, spunîndu-i vechiul păs: “Sînt desculţ, Doamnă Uniune. O pereche de încălţări mi-ar prinde tare bine!”. Doamna l-a privit iarăşi cu înţelegere şi căldură, l-a ospătat cu Coca-Cola, oferindu-i apoi încă o bască nou-nouţă, de firmă. “Dacă-i degeaba, merită s-o iau”, îşi spuse la întoarcere, oftînd, ţăranul nostru.

Noua iarnă a trecut cu chiu, cu vai şi, în afara altui deget de la picior, numai unul, degerat şi amputat de doctor, omul n-a avut de suferit. A urmat primăvara, vara şi, pe cînd frunzele s-au îngălbenit, ţăranul, presimţind iar ameninţarea iernii, şi-a amintit de Doamna cea darnică, pornind din nou să-şi încerce norocul. Şi-a băut cu poftă paharul de Coca-Cola, ba a mai şi cerut unul, căci începuse să-i placă, dar de întors s-a întors… tot cu o bască.

Şi totuşi nu s-a dat bătut. An după an a străbătut calea plin de speranţă, primind cu politeţe ştiutul dar. Pînă într-o iarnă cînd zăpezile şi gerurile au fost mai amarnice ca niciodată. Prins cu treburile, picioarele i-au degerat şi doctorul a trebuit sa i le amputeze, spre a-i salva viata.

Purtat pe braţe de vecini, omul a bătut şi-n anul acela la poarta Doamnei Uniuni Europene, care, iute, şi-a dat seama de trebuinţe, făcîndu-i cadou un cărucior de invalid, nou şi strălucitor, avînd 21 de viteze şi telecomandă. Omul a mulţumit şi, întorcîndu-se în satul lui, a stîrnit, zice-se, mari invidii. Şi uite aşa, într-o noapte a fost călcat de hoţi. Aceştia nu găsiseră însă mare lucru, plecînd pe la casele lor doar cu saci întregi de băşti. Oamenii cu frică de Dumnezeu, îi lăsaseră, totuşi, căruciorul…

În prag de iarnă, ţăranul s-a pomenit astfel fără bască. Aşezat comod în căruciorul său silenţios, el a pornit iar cale de noua munţi şi nouă ţări, s-a înfăţişat Doamnei Uniuni şi i-a spus: “Mărită Doamnă, m-au călcat hoţii şi acum, la căderea zăpezii, sînt cu capul descoperit. Fii bună şi mai dă-mi o basca din acelea!”. Doamna l-a măsurat din cap pînă la brîu şi, gînditoare, i-a spus: “Bade dragă, eu te înţeleg. Dar tot ce-ţi pot dărui acum este o pereche de încălţări pe cinste… Apropo, aşa cum te văd, cred că nu prea mai poţi munci. Nu-mi vinzi mie pămîntul dumitale? Cu banii primiţi pe el ai putea sa-ţi cumperi cea mai bună bască din lume!”.

Această legendă, ca orice bucăţică de folclor, are autor necunoscut. Dar personajele, din păcate, le cunoaştem prea bine, căci zilnic le vedem în jurul nostru…

Schimbare


“Veniti la prapastie”, le-a spus. I-au raspuns: “Ne este frica”. “Veniti la prapastie”, le-a spus. Au venit. I-a impins… si stunci au zburat. – Peter McWilliams

Nu se poate spune ca unii oameni au voina si altii nu. De fapt, unele persoane sunt pregatite sa se schimbe, iar altele inca nu. – James Gordon

Fara schimbare, ceva dormiteaza in noi si doar arareori se trezeste. Cel adormit trebuie sa se trezeasca. – Frank Herbert.

Referitor la manifestarile de initiativa si creatie, exista un adevar elementar – faptul ca atunci cant ne dedicam total unui obiectiv interior, atunci si Providenta se pune in miscare. W. H. Murray

Castiguri si gunoaie

“Dar lucrurile care pentru mine erau castiguri, le-am socotit ca o pierdere din pricina lui Hristos” Filipeni 3,7

Care erau lucrurile care erau castiguri pentru Pavel? Era evreu, era fariseu, era taiat imprejur, era zelos. Toate acestea erau castiguri pentru Pavel. Care sunt castigurile pe care le avem noi astazi? Suntem pocaiti din familie, am studiat teologia, suntem zelosi. Acum spun unii: “Nu putem compara acestea cu ce a fost Pavel, pentru ca acesta fac parte din crestinism, biserica, teologia, etc. Daca acestea tind sa il inlocuiasca pe Hristos din viata noastra, atunci nu sunt cu nimic mai putin gunoaie pentru noi!