Inima mea – casa lui Cristos

Am primit pe email această broșură. O postez aici. Să-i facem aplicația cum trebuie!
Inima mea – casa lui Cristos
de Robert B. Munger
Într-o seară L-am invitat pe Isus Cristos în inima mea. O, de ce intrare minunată am avut
parte! Nu a avut un caracter spectaculos, dar a fost foarte reală. Ceva s-a întâmplat în însuşi
centrul vieţii mele. El a pătruns în întunericul inimii mele, aprinzând lumina. A făcut focul
în vatră, alungând atmosfera glacială ce domnea înăuntru. A adus muzică armonioasă în
inima mea, care altădată tăcea. A umplut hăul cu minunata Sa părtăşie iubitoare. Niciodată
n-am regretat că I-am deschis inima lui Cristos, şi nici nu voi regreta vreodată!
Cuprins de bucuria acestei noi relaţii, I-am spus lui Isus Cristos: „Doamne, doresc ca
această inimă a mea să fie a Ta! Vreau să Te faci comod în ea, simţindu-Te ca ca la Tine
acasă. Iată, tot ce am e de-acum al Tău. Haide să-Ţi arăt casa”.
Biroul
Prima încăpere a fost biroul – biblioteca. În căminul meu această cameră a minţii este foarte
mică, având pereţi foarte groşi. Dar este o cameră foarte importantă. Într-o privinţă, este
camera de control a întregii case. El a intrat cu mine şi a aruncat o privire la cărţile din
bibliotecă, la revistele de pe masă şi la cele câteva tablouri care atârnau pe pereţi.
Urmărindu-I privirea, deodată m-am simţit stingher.
Ciudat că niciodată nu mai avusesem complexe în legătură cu asta, dar acum, în timp ce El
Se uita la aceste lucruri, am început să mă simt penibil. Erau acolo câteva cărţi pe care
ochii Săi erau prea curaţi ca să le privească! Apoi pe masă erau nişte reviste ce nu trebuiau
să fie citite de un creştin. Cât priveşte imaginile de pe pereţi – închipuirile şi gândurile
izvodite din minte – ei bine, unele din ele erau de-a dreptul ruşinoase.
Cu obrajii îmbujoraţi de ruşine, m-am întors spre El, zicând: „Învăţătorule. Stăpânul meu,
sunt conştient că această odaie trebuie curăţită temeinic. N-ai vrea să mă ajuţi să fac ordine
în ea?”
„O, cum să nu, mi-a zis El. Mă bucur să te ajut. Mai întâi, ia toate lucrurile pe care le citeşti
şi la care priveşti, ce nu sunt de folos, nu sunt curate, bune şi adevărate, şi aruncă-le afară!
După aceea, plasează pe rafturile goale cărţile Bibliei. Umple-ţi biblioteca cu Scriptura,
meditând la ea zi şi noapte. Cât priveşte tablourile de pe pereţi, vei întâmpina greutăţi în
stăpânirea acestor imagini, dar Eu am ceva care s-ar putea să te ajute”. Şi, zicând aceasta,
mi-a dat un portret al Său, în mărime naturală. „Expune-l pe acesta într-un loc central, mi-a
spus el, pe peretele minţii tale”.
2
Sufrageria
Din birou am trecut în sufragerie, încăperea tuturor poftelor şi dorinţelor. Mult timp am
petrecut aici, căutând din greu să-mi satisfac dorinţele. I-am spus: „Aceasta e camera mea
preferată. Sunt sigur că are să-Ti placă ceea ce am să-Ţi pun în faţă”.
El S-a aşezat la masă împreună cu mine, întrebând: „Ce-ai pregătit pentru masa de seară?” „Păi,
să vezi, I-am răspuns, mâncărurile mele preferate sunt: banii, diplomele academice şi acţiunile
de la bursă, împreună cu articolele din ziare, despre cazuri de oameni faimoşi şi bogaţi, drept
garnitură la felul principal de mâncare”. Ce mai, asta îmi plăcea: un meniu cu totul lumesc.
Când I-a fost aşezată înainte mâncarea, El n-a rostit niciun cuvânt, dar am băgat de seamă că nu
S-a atins de mâncare. Eu I-am spus: „Învăţătorule, nu-Ţi place mâncarea? Care e baiul?”
El a răspuns: „Eu am o mâncare pe care tu n-o cunoşti. Dacă vrei hrană care să te sature, fă
voia Tatălui. Nu mai căuta plăcerile, dorinţele şi satisfacţiile tale. Caută să-I fii plăcut Lui.
Mâncarea aceasta te va satisface cu adevărat”.
Acolo, la masă, El mi-a dat să gust bucuria de a face voia lui Dumnezeu. Ce deliciu! Nu e o
altă mâncare ca aceasta în lumea întreagă, singura care satură!
Camera de zi (living room-ul)
Din sufragerie am trecut în camera de zi, o încăpere intimă şi confortabilă. O îndrăgeam.
Era prevăzută cu un şemineu, cu fotolii comode, cu o sofa şi din toată camera răzbătea o
atmosferă plăcută. „Este o cameră într-adevăr foarte frumoasă. Să venim aici mai des. E
aşa de retrasă şi de liniştită! Vom avea o părtăşie dulce în ea”.
Ei bine, ca tânăr în credinţă, am fost încântat. Nu m-aş fi gândit la altceva decât să petrec
câteva minute cu Cristos, în părtăşie intimă. El mi-a promis: „Eu voi fi aici în fiecare dimineaţă,
devreme. Îţi dau întâlnire aici şi vom începe ziua împreună”.
Astfel, dimineaţă de dimineaţă, coboram scările până la living room. Apoi, El alegea de pe
raft câte o carte din Biblie. O deschideam şi o citeam împreună. El îmi desfăşura minunăţiile
din adevărurile mântuitoare ale lui Dumnezeu. Inima-mi tresălta de bucurie, izbucnind
într-o cântare de adorare, în timp ce El îmi împărtăşea iubirea şi harul Său pentru mine. O,
ce minunate erau clipele acelea!
Dar, încetul cu încetul, sub presiunea multor responsabilităţi, timpul acesta a devenit tot
mai scurt. De ce, nu ştiu. Credeam că sunt prea ocupat pentru a petrece timp cu Cristos, în
fiecare dimineaţă. Desigur, asta nu a fost intenţionat, să fim înţeleşi! Doar aşa s-au întâmplat
lucrurile. În cele din urmă, timpul acela nu numai că s-a scurtat, dar am început să sar
peste o zi, două, din când în când. Interveneau chestiuni „urgente”, care anulau timpul de
conversaţie cu Isus.
3
Îmi amintesc de o dimineaţă cum coboram scările în grabă, dornic să plec cât mai repede
unde aveam treabă. Am trecut prin dreptul camerei de zi, observând uşa întredeschisă.
Aruncând o privire înăuntru, am observat că fusese aprins focul în şemineu, iar Isus Se afla
acolo, Deodată, m-am gândit deziluzionat: „Vai, dar El este oaspetele meu! Doar L-am
invitat în inimă! Şi El venise ca Mântuitor şi Prieten, dar iată că acum Îl neglijez!”
M-am oprit, întorcându-mă din drum şi intrând, cu sfială, în odaie. Cu privirea aţintită în
podea, am îngăimat: „Învăţătorule, iartă-mă! Ai venit aici în toate aceste dimineţi,
Doamne?” „Da”, mi-a răspuns El. „Ţi-am spus că voi fi aici dis-de-dimineaţă, în fiecare zi,
ca să Mă-ntâlnesc cu tine. Nu uita că te iubesc. Te-am răscumpărat cu un mare preţ. Pun
mare valoare pe prietenia ta. Chiar dacă nu poţi respecta timpul acesta de părtăşie cu Mine
spre binele tău, fă-o de dragul Meu!”
Adevărul potrivit căruia Cristos doreşte compania mea, vrea să petrec timp cu El şi mă aşteaptă
a realizat mai mult pentru a-mi transforma timpul meu programat de părtăşie cu Dumnezeu
decât oricare alt lucru. Nu-L lăsa pe Cristos să aştepte singur în cămăruţa inimii tale, ci fă-ţi
timp când, având la tine Biblia, în rugăciune, poţi să petreci timp în compania Lui.
Atelierul
Nu a trecut mult timp după asta, şi El m-a întrebat: „Ai vreun atelier pe aici?” Da, acolo în
garajul casei inimii mele aveam o masă de lucru, un banc şi alte echipamente de acest fel,
deşi nu mă foloseam prea des de ele. Câteodată îmi făceam de lucru cu mici dispozitive,
dar nu-mi ieşea cine ştie ce lucru acătării, în pofida tuturor eforturilor mele.
L-am condus în garaj. A aruncat o privire asupra bancului de lucru, zicând: „Vai, dar ce
bine e înzestrat atelierul tău! Ce produci cu viaţa ta pentru Împărăţia lui Dumnezeu?” S-a
uitat la vreo două jucării pe care le înjghebasem şi, ridicând una din ele, mi-a adresat o
întrebare: „Cam astea sunt lucrurile care le faci pentru alţii în viaţa ta de credinţă?” „Păi, să
vezi cum e, Doamne: Îmi dau seama că nu e cine ştie ce. Ştii, doresc să fac mai mult, dar, la
urma urmelor, se pare că nu posed tăria sau îndemânarea de a face prea mult”.
„N-ai vrea să-ţi îmbunătăţeşti viaţa?” m-a întrebat El. „O, bineînţeles că aş vrea”, I-am răspuns.
„Perfect! Dă-mi mâinile. Acum odihneşte-te în Mine şi lasă ca Duhul Meu să lucreze
prin tine. Ştiu că eşti lipsit de dibăcie, stângaci şi neîndemânatic, dar Duhul Sfânt e Meşterul
Maestru, care îţi va mânui braţele şi inima. El va lucra prin tine”. Şi zicând aceasta, a trecut
în spatele meu, Şi-a pus mâinile Sale puternice sub ale mele şi a apucat sculele în iscusitele-
I degete, începând să lucreze prin mine. Pe măsură ce mă relaxam şi mă încredeam tot
mai mult în El, cu atât mai mult putea să facă din viaţa şi cu viaţa mea ce dorea El.
Camera de recreaţie
Apoi m-a întrebat dacă am o camera de recreaţii, unde mă duceam ca să mă relaxez şi să
am părtăşie. Sperasem că nu-mi va pune această întrebare. Erau acolo anumite legături şi
activităţi pe care doream să le ţin ascunse de El.
4
Într-o seară, pe când mă pregăteam să ies cu nişte prieteni, El m-a oprit cu o privire, întrebându-
mă: „Mergi undeva în seara asta?” „Da, Doamne” I-am răspuns. „Ştii ce – mi-a
răspuns – aş vrea să merg cu tine”. „Doamne, am spus eu cam încurcat, nu cred că-Ţi va
plăcea unde o să mergem. Ce-ar fi să mergem împreună mâine seară? Mâine se ţine un studiu
biblic la biserică, dar astă seară am cu totul altă treabă”.
Ce cumplită a fost seara aceea! M-am simţit groaznic. Halal prieten al lui Isus eram, lăsându-
L intenţionat afară din viaţa mea, angrenându-mă în lucruri şi ducându-mă unde ştim
bine că Lui nu I-ar plăcea să Se ducă!
Când m-am întors în seara aceea, am văzut că era aprinsă lumina în camera Lui, drept care
am intrat să stau de vorbă cu El. I-am spus: „Doamne, mi-am învăţat lecţia. Acum ştiu că
nu pot să am un timp excelent fără Tine. De acum înainte, vom face toate lucrurile împreună”.
După care, ne-am dus împreună în camera de recreaţii a casei, pe care El a transformat-
o. Mi-a adus prieteni noi, un nou simţ de aventură şi bucurii nesfârşite. De atunci nu
mai încetează să răsune casa de bunăvoie, de acorduri muzicale şi de veselie!
Debaraua de pe hol
Într-o zi L-am găsit aşteptându-mă la uşă. Din ochi I se citea o privire iscoditoare. Cum am
dat să intru, El m-a întrebat: „E o duhoare puternică în casa asta. De bună seamă că ai o
mortăciune pe undeva. Sigur e sus la etaj, mai precis, în debaraua de pe hol”.
Îndată mi-am dat seama la ce S-a referit. Era o cămăruţă acolo sus pe hol, dar care era ferecată
cu lacăt şi cheie. Aveam acolo niscaiva lucruri personale, de care nu voiam să ştie
nimeni. Şi, bineînţeles, că n-aş fi vrut să le vadă Cristos! Ştiam că există lucruri moarte,
intrate în putrefacţie, datând de dinainte de întoarcerea mea la Domnul. Ţineam la ele atât
de mult, încât mi-era teamă să recunosc că există, de fapt.
Fără tragere de inimă, m-am apropiat de El şi, cum urca treptele la catul de sus, duhoarea se
făcea simţită tot mai tare. Mi-a indicat uşa cu pricina. Atunci m-am mâniat! Nu pot să mă
exprim altfel. În definitiv, I-am dat acces la bibliotecă, la sufragerie şi la living room, ba
chiar şi la atelier, iar acum îmi cerea accesul şi la o amărâtă de debara?! Mi-am zis: „Asta-i
prea de tot! Ei bine, pur şi simplu, n-am să-I dau cheia!”
Citindu-mi gândurile, mi-a zis: „Uite ce e: dacă-ţi închipui c-am să stau în continuare aici,
cu mirosul acesta groaznic, te înşeli amarnic. Pur şi simplu, am să ies pe verandă”. Şi îndată
L-am văzut cum coboară scările.
Când ajunge cineva să-L cunoască şi să-L iubească pe Cristos, cel mai grav lucru care ţi se
poate întâmpla este să simţi că-Şi retrage părtăşia. A trebuit să cedez: „Am să-Ţi dau cheia”,
I-am zis eu, cam posomorât, „dar va trebuie să deschizi Tu debaraua şi s-o cureţi, pentru că
eu n-am tăria s-o fac”.
5
„Tu doar să-Mi dai cheia şi să Mă împuterniceşti să Mă ocup de debara, şi Eu am să fac
bucuros aceasta”, a spus El. Cu mâini tremurânde, I-am înmânat cheia. El a luat-o, apropiindu-
Se de uşă şi intrând. A scos afară tot putregaiul ce se adunase acolo, aruncându-l la
coş. Apoi a făcut curăţenie în debara şi a spoit-o cu un strat de vopsea proaspătă. Toată treaba
n-a durat mai mult de o clipă. O, ce biruinţă, ce uşurare am simţit, că mi s-a luat lucrul
acela groaznic din inimă şi din viaţă!
Transferul titlului de proprietate
Mi-a venit un gând: „Doamne, oare n-ai vrea Tu să preiei administrarea întregii mele case,
conducând-o în locul meu şi făcând ordine în ea, cum ai făcut acolo în debara? N-ai vrea
să-Ţi iei răspunderea să păstrezi viaţa mea, făcând-o să fie ceea ce trebuie să fie?”
Răspunzându-mi, faţa I s-a luminat. „Mi-ar place foarte mult să fac asta”, mi-a zis El. „Este
exact ceea ce doresc să fac. Tu nu poţi să fii un creştin biruitor prin forţele tale proprii.
Dă-mi voie s-o fac prin tine şi pentru tine. Asta e calea!” Dar apoi a adăugat, pe un glas
scăzut: „Eu nu sunt decât un oaspete. Eu nu am nicio autoritate să purced la lucru, întrucât
proprietatea nu-Mi aparţine”.
Căzând în genunchi, am rostit atunci cuvintele: „Doamne, Tu ai fost un oaspete, iar eu am
fost gazda. De acum încolo, eu voi fi slujitorul. Tu vei fi stăpânul şi Învăţătorul meu”. Şi,
alergând cât puteam de repede, am mers la casa de fier din care am scos titlul de proprietate,
în care erau descrise toate plusurile şi minusurile, locaţia şi situaţia de fapt a casei. Cu
emoţie, plin de bucurie, am semnat, trecând casa pe Numele Lui, şi doar a Lui, pentru veci
de veci! „Iată, Doamne, am spus, tot ce sunt şi ce am, al Tău să fie pe veci! Tu să iei casa în
primire, a Ta să fie! Eu voi rămâne în ea doar ca slujitor şi prieten al Tău!”
Lucrurile s-au schimbat de atunci, de când Isus Cristos Şi-a stabilit reşedinţa în mine,
făcând din inima mea casa Lui.