Autonomia dragostei

Într-o emisiune televizată, interlocutorul vorbea despre dragoste și spunea: ”Uneori îmi vine să spun soției mele, tu îmi spui că mă iubești și pentru asta îmi spui: să mă port așa, să fac asta, să vorbesc așa, etc. Iar pe vecinul pe care spui că îl respecți, îi oferi atâta autonomie, fără a îți schimba atitudinea față de el, îi oferi saluturi așa de plăcute, un aer deschis și răcoritor ori de câte ori îl întâlnești. Dacă asta înseamnă pentru tine dragostea și asta înseamnă respectul, atunci ași prefera să mă respecți. Tu oferi mult mai mult în al doilea caz, decât în primul.”

Văzând această emisiune m-am gândit imediat la pilda fiului risipitor, câtă autonomie a dat tatăl fiilor. A vrut fiul cel tânăr partea de avere care i se cuvenea, i-a dat-o. Nu era bine ce cerea, probabil tatăl a prevăzut ce va urma. Însă i-a dat autonomie. Noi vrem binele celor dragi nouă, dar omitem calea cea mai bună de a realiza lucrul acesta, prin proprii lor ochi, prin propria lor înțelegere. Vedeți cum a ajuns să iubească fiul risipitor atunci când s-a trezit? Mai se trezea el dacă nu trecea prin ce a trecut? Este firesc că avem niște cadre, copii nu au orice drept până la o anumită vârstă, probabil nici fiul cel tânăr nu putea cere partea de avere la orice vârstă, ci numai de la un anumit timp în sus. Dar în afara acestor cadre, limite, trebuie să lăsăm autonomie persoanelor dragi, altfel ele nu vor evolua, nu vor învăța prin propriile lor experiențe, prin proprii lor ochi. Nu putem să le spunem noi ce este bine și ei să primească pur și simplu. Ar fi ideal așa, și chiar o fac până la un punct, dar de acolo mai departe trebuie să îi lași singuri. Atunci vor înțelege lucrurile singuri, te vor respecta și îți vor întoarce dragostea cu mai multă putere înapoi, altfel tulburi relația. Trasează cadrul, fii clar în ceea ce crezi și apoi lasă liber. Acolo este limita ta. Așa face Dumnezeu cu fiecare din noi. Pentru ce am vrea să facem noi altfel? Suntem noi mai înțelepți decât El?

Iubește ca Dumnezeu!