“Mai buna este intristarea decat rasul; caci prin intristarea fetei inima se face mai buna” Eclesiastul 7, 3

Acesta este un gand divin la care oamenii se gandesc foarte rar. Binele in viziunea lui Dumnezeu este acela care are in vedere interesul nostru vesnic. Daca noua ne merge bine acum pentru un timp scurt, dar dupa aceea inima noastra se corupe si ne prabusim in esec; Dumnezeu nu vrea sa ne binecuvinteze in felul acesta.

El are in vedere binele nostru etern, de aceea El nu precupeteste nici o greutate sau intristare (usoara de o clipa) care sa contribuie la binele noastru etern. De exemplu apostolului Pavel din cauza descoperirilor lui, ca sa nu I se ingamfe inima i-a dat un “tepus” in carne, nu stim sigur, o boala ceva. El ar fi vrut sa scape, dar Dumnezeu i-a spus: “Este mai sigur pentru tine asa..” ca sa nu se ingamfe, sa il tina smerit, la locul lui sigur, unde dadea randament maxim.

Iosif din Geneza 37, inainte sa traiasca visul din copilarie, a trecut ani grei de incercare (de fapt era scoala lui Dumnezeu); la fel s-a intamplat si cu David de cand l-a uns ca imparat Samuel, in adolescenta. Asa trebuie sa vedem greutatile si intristarile din viata noastra, ca pe mijloace ale devenirii noastre. Coarda chitarii daca nu o intinzi si nu o ciupesti, nu scoate un sunet frumos; lumanarea daca nu se consuma arzand, nu lumineaza; viermele daca nu agonizeaza in matca, nu poate fi un flutere zburator; cosmonautii sunt supusui unor tratamente foarte aspre pentru a fi pregatiti sa faca fata in spatiul cosmic.

Cum ne asteptam sa se poarte Dumnezeu cu noi pentru ca sa putem fi cu El in vesnicii?

“Nu fi prea neprihanit si nu te arata prea intelept: pentru ce sa te pierzi singur? Dar nu fi nici peste masura de rau si nu fi fara minte: pentru ce vrei sa mori inainte de vreme?” (Eclesiestul 7, 16-17)

Ravna fara pricere nu este buna. “Lipsa de stiinta este o paguba pentru cineva, si cine alerga neghiobeste inainte, o nimereste rau” (Proverbe 19, 2-3)

Dumnezeu ne vrea plini de ravna, dar ne vrea si smeriti. Asta inseamna sa nu strigam prea tare, sa nu ne ridicam prea sus, sa nu ne inaltam mai presus de semenii nostrii. In esenta noi totii suntem foarte nevrednici.. Daca Dumnezeu ne-ar lua la “bani marunti” pe fiecare, nici unul din noi nu ar iesi bine.. intelegeti de ce nu e bine sa faci pe “neprihanitul”? E mai bine sa facem pe pocaitul si sa inaltam cu dragoste si blandete pe oameni, sa le spunem cum ne-a ridicat pe noi Dumnezeu. Sa nu ne laudam ca vamesul in templu: “Doamne iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oamnei, hrapareti, nedrepti, preacurvari sau chiar ca vamesul acesta..” (atentie ca aceste cuvinte pot fi exprimate si prin atitudini!!) ci noi sa ne grabim sa ne rugam precum vamesul, care sta departe, si nu indraznea nici ochii sa si-I ridice spre cer, ci se batea cu pumnul in piept si zicea: “Doamne ai mila de mine pacatosul” (Luca 18, 11-13) Stim ca el sa intors acasa socotit neprihanit.

Viata de credinta ar trebui sa fie intre pocainta cu renuntare si primirea cu bucurie a iertarii. Trebuie sa fie momente cand te bucuri din plin de iertarea si iubirea lui Dumnezseu, dupa cum trebuie sa fie moente cand te smeresti si te pocaiesti de toate rautatile tale. Sa le facem cu intelepciune pe amandoua. Sa nu lasam pocainta sa ne doboare, dar nici bucuria sa ne inraiasca.