Nu-i suficient deci, ca în locul predãrii noastre personale, sã-i dãm lui Dumnezeu, banii, timpul sau lucrarea noastrã. Multi credinciosi, încearcã în felul acesta sã-si linisteascã constiinta si sã-L pãgubeascã pe Dumnezeu. Cât de întristat ar fi un mire, plin de dragoste fatã de mireasa sa, dacã aceasta în loc sã-i dea inima ei, sã i se dãruiascã pe sine, ar încerca sã-i ofere zestrea ei în bunuri materiale! Cu cât mai mult îl întristãm noi pe Dumnezeu prin încercãrile noastre neputincioase de a-L corupe, a-L mitui, atunci când el ne spune: „Fiule, dã-mi inima ta!” Ori dacã-I oferim lui Dumnezeu mai putin decât pe noi însine, atunci înseamnã cã-L pãgubim de lucrul principal, pe care El îl doreste atât de mult. Cãci Dumnezeu S-a dat pe Sine pentru noi. Tocmai umbra unei asemenea neîncrederi care se strecoarã într-o inimã nepredatã Lui, este piedica care ne opreste de a face experienta plinãtãtii lui Dumnezeu. Cãci Dumnezeu nu poate da plinãtatea Duhului Sãu, aceluia care nu posedã la rândul sãu, o asemenea plinãtate a încrederii fatã de Dumnezeu.

Deci responsabilitatea acestei plinãtãti a Duhului Sfânt, se aflã cu totul în mâinile noastre. Dumnezeu prin dãruirea Fiului Sãu, a fãcut tot ce a putut face pentru noi. Apostolul Pavel spune: „El ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântãri duhovnicesti, în locurile ceresti în Cristos” (Efeseni 1:3). Vrem ca Dumnezeu sã-si reverse plinãtatea Duhului Sãu Sfânt în noi? Dar El a si fãcut-o prin Domnul Isus Cristos. „Cãci în El, locuieste trupeste toatã plinãtatea Dumnezeirii” (Coloseni 2:9).

Deci, sã nu încercãm sã aruncãm responsabilitatea asupra lui Dumnezeu. Pentru cã El s-a angajat sã ne dea plinãtatea Sa, odatã cu predarea noastrã întreagã, Lui. De aceea El asteaptã, cum a fãcut-o de-a lungul anilor. Cu cât vom preda lui Cristos, mai deplin propria noastrã persoanã, timpul, darurile, averea, planurile, nãdejdile si intentiile noastre, cu atât mai mult vom face experienta plinãtãtii minunate a Duhului Sãu. Vom dobândi oricând pacea si puterea unei vieti fericite. Cristosul dragostei tânjeste sã ne umple cu propria Sa plinãtate, asa cum spune psalmistul, cã El îti va da „tot ce-ti doreste inima” (Psalmul 37:4).

Am incercat mult in ultima vreme sa inteleg adevarurile esentiale despre Duhul Sfant, ale plinatatii cu Duhul Sfant si mi-a fost greu sa ma concentrez. Dar in ultimul timp am citit cateva explicatii ale fr Spurgeon despre acest subiect si m-a ajutat in privinta aceasta. El spunea asa:

„În ziua Rusaliilor, Duhul Sfânt s-a coborât pentru a forma Biserica, trupul lui Cristos. În acea zi mare, Cristos a botezat Biserica Lui cu Duhul Sfânt. Fiecare dintre noi devenim prin credintã, un mãdular al acestui trup, al Bisericii, fiind botezati cu acelasi Duh care locuieste în acest trup si primim astfel darul Duhului Sfânt. Adevãrul acesta îl întelegem cu greu. Pentru cã inima noastrã înselãtoare preferã sã se refugieze mai curând în rugãciune, în asteptare si stãruintã ca sã primeascã Duhul Sfânt, ocolind faptul esential, care este absoluta noastrã predare fatã de Duhul Sfânt, ce ne este deja acordat. Firea noastrã veche este vicleanã, de aceea preferã sã astepte, cerând mereu lui Dumnezeu si aruncând asupra Lui rãspunderea primirii acestui dar. Astfel se ocoleste conditia unei predãri totale, fãrã rezerve cãtre Duhul Sfânt care ne este deja dat. La fel ca pãcãtosul care este gata sã se roage si sã cearã binecuvântare de la Dumnezeu, dar nu sã se pocãiascã de pãcatele sale si sã le pãrãseascã definitiv, predându-se lui Dumnezeu, pentru a primi binecuvântarea.”

Cu alte cuvinte ceea ce incepe Hristos la modul general, pocainta de pacate si credinta in ierarea lor prin jertfa Lui, Duhul Sfant continua la nivel profund, detaliat in viata fiecarui credincios. Daca acel credincios va continua ca in prima zi a pocaintei, sa se predea lui Dumnezeu in fiecare zi, in fiecare aspect al vietii lui, avand o atitudine de predare in fata lui Dumnezeu, el va fi umplut de Duhul Sfant si o unealta puternica in mana lui Dumnezeu.

„Dati-vã pe voi însivã lui Dumnezeu” (Romani 6:13)
„Sã aduceti trupurile voastre ca o jertfã vie, sfântã, plãcutã lui Dumnezeu” (Romani 12:1).
„Pavel, rob (biruitul) al lui Cristos Isus” (Romani 1.1)