Îl cheamă Bob și este din New York. El s-a căsătorit cu Tammy împotriva voinței mamei ei. Mama fetei dorea ca ea să se căsătorească cu altcineva. După căsătorie, mama ei a insistat ca Tammy să divorțeze de el și să se căsătorească cu bărbatul pe care i l-a ales ea.

A venit divorțul. Faptul că a fost respins și că au lucrat în ascuns, i-a produs multă amărăciune; dar prin toată durerea și necazul pe care le-a suferit, l-a găsit pe Domnul Isus și l-a primit ca Domn și Mântuitor. Bob a început să crească spiritual. Iată ce spunea el: „Intr-o zi, pe când mă rugam, mi-am dat seama dintr-odată că ura și amărăciunea ce le simțeam împotriva soției mele, au dispărut. Am început să mă rog pentru ea.” Ochii lui străluceau, în timp ce a continuat: „Știi, ceva mai târziu mi-am dat seama că și ura ce o purtam împotriva mamei ei a dispărut. Am început să mă rog și pentru ea.” Găsise ceva mai mare și mai bun decât ceea ce pierduse. Puterea transformatoare a dragostei lui Hristos este incredibilă!

* John Coblentz, Eliberează-te de mânie, 121.

Iosafat atunci când a fost înconjurat de moabiți și amoniți, s-a rugat lui Dumnezeu, apoi a adus niște cântăreți care lăudau pe Domnul spunând: „Lăudați pe Domnul, căci îndurarea Lui ține în veac!” (2 Cron. 20,21).

Ce urmează este foarte interesant:

2 Cronici 20:22 „În clipa când au început cântările şi laudele, Domnul a pus o pândă împotriva fiilor lui Amon şi ai lui Moab şi împotriva celor din muntele Seir, care veniseră împotriva lui Iuda. Şi au fost bătuţi.”

De aici înțelegem un lucru despre închinare. Ea nu este modalitate prin care ne dezmorțim în timpul unui serviciu divin, nu este nici mijloc de recreere, distracție, ci ea este un mijloc de luptă spirituală, este sunetul de război împotriva Satanei. Dacă vrem că serviciile noastre de închinare să aibă izbândă, să pregătim terenul pentru mesajul divin, care ar trebui să câștige sufletele pentru Hristos, să ne gândim la aceste lucruri, să învățăm grupurile de închinare de rolul pe care îl au, atunci vom câștiga lupta precum Iosafat!

Acest cuvânt ne-a venit de la îngerul Gabriel. Această putere a cuvântului lui Dumnezeu se referă la puterea de a ilumina, de a transforma prin adevărul lui. Știți, o vorbă nu are greutate până când se află că este adevărată, apoi acea vorba devine un cuvânt cu greutate.

Cuvintele lui Dumnezeu sunt pline de putere, pentru că ele sunt pline de adevăr, uneori adevăr încă neînțeles de noi.

Un alt sens al faptului că nu este lipsit de putere, este faptul că ne dă credință, iar credința duce la manifestarea puterii lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu este doar o carte. Dar când ea vine în contact cu o ființă umană, iar acesta din urmă o crede, puterea lui Dumnezeu ajunte să se manifeste în locul unde este acel om. De aceea cuvântul lui Dumnezeu are putere. El are putere latentă, adormită. Imediat ce un om crede, acea putere vine la viață și mari lucrări poate produce.

„Credința vine în urma auzirii și auzirea vine prin cuvântul lui Hristos!” (Rom. 10,17).

(Evr 11:6) Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută.

Credința este actul major în fața lui Dumnezeu. Cine nu crede, nu se poate relaționa la Dumnezeu pentru că Dumnezeu este Duh și cine i se închină, trebuie să se închine în Duh și în Adevăr. Iar pentru aceasta ai nevoie de credință (Ioan 4,24).

Domnul Isus spunea:

(Mat 17:20) „Adevărat vă spun că, dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: ‘Mută-te de aici colo’, şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă.”

Ce vroia să spună Domnul prin cuvintele „dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar”? Credința mică nu este favorabilă totuși. Vedem cum mustră uneori pe ucenici pentru că aveau puțină credință (Mat. 6,30).

Dacă ne uităm în pildele Domnului, la un moment dat Domnul vorbea de împărăția lui Dumnezeu ca un bob de muștar, apoi crește mai mare decât celelalte zarzavaturi (Mat. 13,31).

Pavel deslușește acest mister al credinței mici când spune:

(Rom 1:17) „deoarece în ea (Evanghelie) este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă.”

Credința are rostul de a duce la credință, adică de a crește. Dacă ai credință cât un grăunte de muștar, acest lucru va fi foarte bine, pentru că acea credință poate să se încreadă în Dumnezeu, iar credința totdeauna duce la credință, adică ea crește, ea se dezvoltă potrivit cu bogățiile harului lui Dumnezeu. Adevărata credință nu este un eveniment unic, ci un mod de viață. Iar mijlocul prin care crește credința este prin Cuvântul lui Hristos (Rom. 10,17).