Un american a lansat o provocare pe internet:
“Iti mai aduci aminte ce sa predicat acum o luna, duminica dimineata la biserica?
Daca nu, n-are rost sa mai mergeti la biserica. E risipa de timp, de energie si de bani. Va amagiti pe voi si pe altii. Incetati cu prostiile. Terminati cu biserica. “
Astept raspuns.
Dupa sase luni un englez ii raspunde: “Tu iti mai aduci aminte ce ai mancat acum o luna joi seara? Daca nu, n-are rost sa mai mananci. E risipa de timp, de energie si de bani. Inceteaza cu prostiile. Termin-o cu mancatul.
😀
Mai in gluma, mai in serios, trebuie sa recunoastem ca si noi mai facem pe grozavii cate odata cu randuielile lui Dumnezeu.
romoflorin 
Proverbele îşi au limita lor. De mai mulţi ani mă tot gîndesc la o rubrică de comentariu a proverbelor confruntate cu diferite contexte biblice.
La fel, astfel de poante au limita lor.
În primul rînd, se induce ideea că a merge la biserică înseamnă a primi hrană duhovnicească. Cu multă durere trebuie să recunoaştem că nu e tocmai aşa. Axiologic, da, aşa este. Conjunctural, nu întotdeauna. Teleologic, da, am putea spune că mergem la biserică cu scopul de a primi hrană duhovnicească. Teologic, discuţiile capătă nuanţe (atîta timp cît fiecare avem Biblia acasă, ba chiar acces la tot felul de comentarii mai mult sau mai puţin teologice).
Discuţia însă se complică dacă ne gîndim că, în primele secole, Biserica nu a avut nici clădiri (sau locuri publice) unde să MEARGĂ, nici Biblia, în forma de colecţie de cărţi pe care o avem noi. Mai mult, a MERGE la biserică avea, ca şi concept, o consistenţă mult mai mare în vremurile în care existau mulţi analfabeţi (la începutul secolului XX, 90% dintre români erau analfabeţi). Astfel se poate înţelege de ce preotul şi dascălul au avut o înaltă statură socială în satele româneşti.
Folosesc şi acest prilej pentru a aminti de cartea STOP MERSULUI LA BISERICĂ, care propune un concept mult mai important: să FIM o biserică, nu doar să MERGEM la biserică.
Din păcate, se poate observa tot mai mult constituirea unui centru vizual, pentru credincioşi, în cadrul clădirii bisericii, duminica, în detrimentul unui centru spiritual, comunitar, care să fie în mentalul colectiv în orice zi.
Cu alte cuvinte, „rânduielile lui Dumenzeu” înseamnă să MERGEM duminica la biserică?
Slabă teologie atunci…
Legea lui Hristos e să ne purtăm unii sarcinile altora. (Galateni 6)
Asta e mult mai greu…
Pentru MERS duminica la biserică nu avem nevoie de Duhul Sfînt.
Pentru DUS poverile altora, da!
Venirea la casa lui Dumnezeu se incadreaza in inchinarea noastra fata de Dumnezeu si celebrarea invierii lui Hristos. Asa trebuia privita venirea la casa lui Dumnezeu duminica, spre exemplu. Mai putin conteaza cine predica, cum predica, cine sta in staga, sau in dreapta, relatia mea cu ceilalti. Noi trebuie sa cautam sa traim in pace cu toti, trebuie sa ne inchinam intr’o adunare care proclama invataturile Noului Testament, dar nu trebuie sa ne lasam coplesiti de oameni, cu problemele lor, din interiorul bisericii, si astfel sa nu mai venim la adunare, spunand ca ne putem inchina si acasa.
Asta poate dovedi anumite lucruri contrare invataturii lui Hristos:
– lipsa dragostei de frati. Indiferent cine a fost de vina intr’o problema, dragostea trebuie sa treaca peste orice, sa sufere orice, sa mearga inainte.
– lipsa unitatii. Cum sunt eu unit cu fratii mei, daca la adunare nu pot sa stau langa ei la inchinare. Sa nu imi spui ca nu ai nimic cu ei, dar nu vrei sa vii la adunare. Ca nu te cred. 🙂
– lipsa marturiei. Sa presupunem ca cineva se converteste. Unde merge? La grupe de casa, spun unii. In biserica primara erau grupe de casa, dar erau si adunari mai mari, mai multe grupe adunate la un loc. Cum erau in Ierusalim la cincizecime, vre’o suta de oameni. Deci trebuie sa existe un nucleu anume al mai multor grupe mici. Cat si niste frati chemati de Domnul sa ingrijeasca acele suflete dpdv spiritual.
Eu nu am spus să nu mai venim la închinare (sau să ne închinăm acasă).
Dar aş sfătui, totuşi, pe ORICINE mai bine să se închine acasă decît să nu-i pese cine predică, cum predică, cine stă în dreapta sau în stînga sau relaţiile cu ceilalţi.
Un amic m-a întrebat cîndva dacă nu merg, într-o duminică dimineaţă, la o biserică (într-o sală de sport) taman în celălalt capăt al Oradiei. Hai, că predică Emil Bartoş (fostul meu pastor). Am spus: mi-ar plăcea, dar e departe. Hai că vin să te iau cu maşina (din capătul celălalt de oraş). Am acceptat şi nu mi-a părut rău deloc, deşi am stat puţin în picioare, sala fiind plină.
Aş putea da şi alte exemple care arată că de fapt tocmai anumite aspecte ale unei întîlniri ne fac să participăm cu entuziasm sau nu, ne fac să trecem de anumite incomodităţi pentru a participa la anumite evenimente sau chiar chiar ne implicăm (precum amicul meu cu maşină). De 8 martie, am stat mai bine de 2 ore în picioare, la Casa de Cultură, că a venit Vladimir Pustan cu Cireşarii la Oradea.
Să spunem, de dragul discuţiei, că unora le lipseşte dragostea de fraţi, nu pot să stea la închinare lîngă ei şi nu au mărturie – am enumerat cele trei puncte (de ce n-or fi fost patru sau cinci?).
La ce foloseşte atunci limbajul de lemn: „Asa trebuia privita venirea la casa lui Dumnezeu duminica” etc.? Astfel de „indicaţii preţioase” nu îi vor convinge să acorde mai multă atenţie. Dar, dacă, aşa cum am amintit, creştinii îşi vor purta sarcinile unii altora, acest lucru va fi o mărturie. Şi aici aş putea da destule exemple pozitive şi negative.
Aşadar, plecînd de la poanta postată, în discuţie nu erau simptomele penuriei de dragoste, unitate şi mărturie ale celui „plictisit” de biserica de duminică. În discuţie era în ce limite e valabilă poanta şi ce nuanţe trebuie adăugate pentru a sugera soluţii pentru lipsurile amintite.
Nu să MERGEM la biserică, ci să FIM biserică.
Aşa, de curiozitate, ai citit, cu ocazia asta, în Galateni 6, de Legea lui Hristos, despre care am amintit?
M-aş aştepta la cu totul alte reflecţii atunci.
Este adevarat ca este important cum predica cineva, aproape mai mult decat ce predica. Nu ca ce predica ar fi mai putin important. Insa iti spun ca cel tare in credinta nu depinde de cine se ridica sa ia cuvantul, ci daca trebuie, el insusi va merge si va ridica problema in adunare, daca este una.
Legat de cele trei puncte 🙂 e buna aluzia, asa am invatat de la bucuresti 😀 E model „spurgeonian”, in fine eu aveam mai multe, dar am preferat sa nu incarc comentariu prea tare.
Insa vreau sa iti spun ceva, sa nu invatam pe oameni sa fie pretentiosi, aproape santajant de pretentiosi (ca oricum sunt atatea adunari in care ma pot duce.. daca aici nu imi place) pentru ca asta este in detrimentul persoanei in cauza. Unde ar fi credinciosia, bunatatea, statornicia, dreptatea. Astea sunt mai importante si sunt roadele Duhului. Sunt de parere ca predicatorul sau pastorul sa nu fie unul de duzina, ci sa caute sa faca tot ce stie el mai bun, si unde nu stie sa puna pe altul. Sa fie smerit sa caute pe Dumnezeu cu toata inima.
Insa eu am niste experiente amare cu oamenii mofturosi, suparaciosi si pretentiosi.
Cand eram in armata am fost sanitar, la infirmerie. Si veneau multi pocaiti in ciclul intai la mine la infirmerie, sa imi spuna ca si ei sunt pocaiti, etc. Si era unul de la o biserica nu spun ce denominatie, dar el se lauda cu biserica lui ca este atata har si putere, si ce faceau ei acolo, era asa de rar intalnit. Si era si un altul de la tara, o biserica de mosi si babe, putini la numar. Acesta din urma nu se lauda nici cu slujitori deosebiti, nici cu programe extraordinare, ca nu erau, dar il vedeam mereu cu biblia in buzunar, il vedeam cum se roaga si este supus.
Cand a inceput prigoana in unitate, pocaitii erau badjocoriti, umiliti, ce sa mai, poate unii stiti cum este. Cel care parea asa de pretentios in toate, ca te facea sa te simti prost la un moment dat, incerca sa ne convinga pe toti din vorbe cum era la el acolo, a inceput si sa fumeze, si sa bea, odata cand eram in formatie si el isi facea de cap in timpul mersului, cand i-am spus sa tina pasul ca ma incurca, eu eram in spatele lui, m-a amenintat ca ma si bate daca nu il las in pace..
Celalalt de la tara stii ce a facut? A ramas smerit, nu sa temut de amenintari sau persecutii, el era obijnuit cu slujirea, si a fost respectat si apreciat in cele din urma. Toata unitatea il vorbea de bine. Si ca cel dintai au mai fost cativa, plini de ei insisi.
Legat de Gal. 6 inteleg ce spui si asta intradevar este ceva mai profund. Trebuie sa ne sprijinim unii pe altii, sa ne purtam sarcinile unii altora. Este adevarat ca uneori lipseste dragostea neconditionata, insa noi trebuie sa dam exemplul acela de care zici si daca noi raspundem cu rau la rau, nu suntem mai buni ca ei, si nici nu avem vre’o scuza.