In absenta cunoasterii eului nu exista o cunoastere a lui Dumnezeu. Nimeni nu se poate privi pe sine fara ca imediat sa nu-si intoarca gandurile spre contemplarea lui Dumnezeu, in care isi are viata si miscarea. Ruina mizerabila in care ne-a aruncat razvratirea celui dintai om (Adam), este aceea care ne obliga in mod deosebit sa ne ridicam priivrea in sus. Fiecare dintre noi, asadar, trebuie sa fie stimulat in asa masura de constiinta propriei nefericiri, incat sa dobandeasca cel putin o cunoastere vaga despre Dumnezeu.  Asadar cunoasterea de noi insine nu doar ca ne indeamna sa-L cautam pe Dumnezeu, dar totodata, prin ea insasi, ne duce de mana, ajutandu-ne sa-L gasim.