Filosofia răutății

În pilda fiului risipitor, fiul cel mare prigonea pe fiul cel mic și chiar înfrunta pe tatăl lui pentru că el era sfânt. Asta era problema lui! El era sfânt, trudea ca un rob, iar fratele lui trăia în păcat. Deci motiv pentru care se simțea întemeiat să facă rău. Este foarte interesant cum acționează răul, dar și confuz. Dacă fiul cel mic era păcătos, trebuia căutat să fie restaurat. Dacă insista în păcat, trebuia delimitat de la slujire, dar în nici un caz nu trebuia să i se facă rău: să fie defăimat, disprețuit, tratat cu resentiment și ură. Problema era că fiul risipitor se întorsese la Tatăl lui cu pocăință, deci era restaurat. Fiul cel mare de fapt nu mai voia să îl vadă restaurat. Ar fi vrut să îl vadă blocat în acea situație. Fiul cel mare, era muncitor, dar pentru sine, nu în dragoste, ci în mândrie. Parcă se bucura că rămăsese singur și fratele lui căzuse, nu mai voia să schimbe nimic.

Așa lucrează răul în cele mai multe situații. Prin ”bine”, prin ”sfințenie”. Să nu ne lăsăm amăgiți de ipocrizia răutății. Aceste motive sunt ieftine în fața lui Dumnezeu și nelegiuite, chiar dacă unii oameni nu le înțeleg și se supun sărmanii acestui tip de prigoană sau gândire. Cine face binele îl face până la capăt și necondiționat. Iar binele adevărat se vede prin dragoste interioară și exterioară. Argumentele folosite pentru a face rău, sunt false indiferent de conținut, scopul este ca să facă rău. Scopul nu scuză mijloacele! Dacă folosești biblia și sfințenia ca să faci rău, nu le folosești bine, sau le folosești voit rău. Răul e rău, nu trebuie făcut nicicum, nici cu motive bune, nici cu motive rele. În dragoste poți mustra, îndruma, dar cu blândețe și înțelepciune, apoi roagă-te! Niciodată să nu te părăsească bunătatea și credincioșia! (Prov.3,3) Adică bunul simț și respectul. Nici față de cel rău! Cezarul are sabie (nu ne referim aici la Cuvânt), creștinul nu, el trebuie să ia mâna după ea, căci cine scoate sabia, de sabie va muri. Matei 26,52.

Oare înțelegem noi aceste lucruri?