Alte marturii despre Liviu Olah

Amintiri cu Liviu Olah – de Danut Manastireanu

Din Istoria Bisericilor Baptiste din România, scrisă de Ioan Bunaciu, aflăm că după plecarea în Statele Unite a pastorului Petru Popovici, în 1967, Liviu Olah, care lucra atunci ca funcţionar (la arhivă, precizează Daniel Brânzăi) la o întreprindere din Timişoara, a fost ales ca păstor al Bisericii Betel din acel oraş. Calităţile lui de evanghelist şi succesul în slujire, marcat de săvârşirea în destul de scurt timp a patru botezuri de circa 90 de persoane fiecare, a atras rapid atenţia autorităţilor comuniste, care au ameninţat că-l destituie din funcţia de păstor. Pentru a evita acest lucru, ne explică Ioan Bunaciu, Uniunea Baptistă l-a transferat în 1972 în cercul de biserici Făget. Ceea ce se ştia despre el în ţară în acel moment, era faptul că este un om al rugăciunii, care avea un dar excepţional ca evanghelist.

Un an mai târziu, în 1973, avea să fie chemat ca păstor al Bisericii Baptiste nr. 2 din Oradea (numită astăzi Emanuel). ASta se întâmpla după ce păstorul bisericii avusese un infarct şi nu mai putea sluji aşa cum se cuvine. Situaţia bisericii orădene, care fusese păstorită până atunci de Nicolae Covaci, fost Preşedinte al Uniunii Baptiste, era dezastruoasă. O parte a membrilor bisericii şi chiar a Comitetului de conducere al acesteia avea probleme morale serioase, între care şi alcoolismul. Aceasta l-a făcut pe Olah să decreteze renunţarea totală la alcool pentru membrii bisericii (ceea ce constituie şi în prezent o condiţie a membralităţii în acea biserică). Orice am crede despre justificarea biblică a acestei decizii sau despre potenţialul de făţărnicie şi de legalism pe care ea îl poate aduce în viaţa unei biserici, este evident că Olah a fost suficient de disperat cu privire la situaţia de acolo pentru a apela la soluţii extreme.

Noul pastor a ridicat foarte mult standardele morale ale comunităţii, ceea ce a creat o extraordinară emulaţie în rândul membrilor. Cât de mult a durat această înaltă stare de moralitate în rândul membrilor bisericii după plecarea lui Olah din Oradea, este o altă problemă şi nu este aici locul potrivit pentru o asemenea discuţie.

Al doilea lucru pe care l-a accentuat Liviu Olah în lucrarea lui pastorală din Oradea a fost importanţa rugăciunii personale şi ca disciplină a comunităţii. Olah era în mod evident un om al rugăciunii. Lucrul aceste se simţea din felul în care se ruga în întâlnirile publice. Se spunea pe atunci că acest om se roagă cel puţin patru ore pe zi, dar nu l-am auzit niciodată lăudându-se cu asta. El a fost, de asemenea, un slujitor smerit al lui Cristos, aşa cum nu prea mai vedem astăzi. Rareori am cunoscut un om care să vădească o asemenea putere dar şi intimitate cu Dumnezeu în rugăciune. Urmându-i exemplul, şi predicile motivatoare, biserica a fost împânzită de grupuri de adulţi, de tineri şi chiar de copii, care se adunau cu regularitate ca să se roage. Una dintre rugăciunile cele mai şocante pentru urechile celor crescuţi sub opresiunea comunistă era aceea în care Olah, şi după el alţii din biserică, se rugau pentru vremuri de libertate, în care Evanghelia să fie predicată pe stadioane în România. Deşi n-am fost niciodată un adept al evanghelizării de masă, mărturisesc că această rugăciune m-a cutremurat. Însăşi rostirea ei publică era un act de curaj pentru care cineva putea plăti foarte scump. Chiar dacă Olah n-a fost un activist în spaţiul libertăţilor religioase, ca Iosif Ţon, asta nu inseamna nicidecum că impactul lui a fost mai putin semnificativ în acest domeniu.

În vremea aceea, călătoream la Oradea de cel puţin două ori pe an, pentru a-l vizita pe pastorul reformat Ferenc Visky, care îmi devenise un soi de mentor de la distanţă. În aceste condiţii, profitam de orice prilej pentru a vizita biserica baptistă păstorită de Liviu Olah, mai ales că acolo era implicată şi doamna Margareta Balc, unul dintre apropiaţii părintelui Visky. Trebuie să recunosc faptul că în general mă plictisesc îngrozitor la orele de rugăciune din bisericile evanghelice, în care auzi în general cam aceleaşi rugăciuni neinspirate şi lipsite de substanţă. Cred că nici Dumnezeu nu se prea dă în vânt după asemenea banalităţi. De aceea, sar peste aceste servicii, oridecîteori este posibil. Ajungând însă la Oradea, mi s-a spus că dacă vreau să mai găsesc vreun loc pe scaun, trebuie să merg la biserică cu cel puţin o oră înainte de începerea serviciului, care avea lor la ora 9 dimineaţa. Cei care au participat vreodata la servicii evanghelice de cult în România ştiu că acestea durează uneori chiar peste trei ore şi statul în picioare nu este prea recomandabil în aceste condiţii, mai ales când este cald şi aglomeraţie. Mi s-a spus că oamenii vin adesea la biserică de la ora 7 dimineaţa, şi rugăciunea continuă până la începerea propriu-zisă a serviciului. Dacă n-aş fi văzut asta cu ochii mei, n-aş fi crezut niciodată. Cred că acesta este unul dintre secretele trezirii de la Oradea din anii 70.

O a treia caracteristică, şi cea mai cunoscută, a slujirii lui Olah la Oradea a fost evanghelizarea. Mesajele evanghelistice ale lui Olah erau simple, dar pline de pasiune evanghelică, asemănătoare, cel puţin în spirit, celor ale lui Billy Graham. Adeseori, cântările de cor, mai ales cele de cor bărbătesc, jucau un rol esenţial în finalul serviciilor de evanghelizare, în momentul chemării la pocăinţă- Mărturisesc că m-am simţit întotdeauna incomod în aceste momente, în care aveam senzaţia clară a manipulării psihologice. Sunt sigur că nu era ceva intenţionat din partea lui Olah (în definitiv era o metoda folositp de mai toţi evangheliştii din lume) dar asta nu mă făcea să mă simt mult mai bine. În trei ani de activitate pastorală, mii de oameni au răspuns pozitiv la chemarea la pocăinţă rostită de Liviu Olah în cadrul multelor servicii de evanghelizare la care a predicat, în Oradea, ca şi în alte locuri din ţară. Unele dintre aceste botezuri erau oficiate în aer liber, în ape curgătoare, ceea ce nu se mai întâmplase în România de la venirea comuniştilor la putere. Aceasta i-a atras imediat lui Olah antipatia autorităţilor.

Olah era în continuă mişcare şi avea o energie de invidiat. Erau duminici în care predica şi de patru ori. O maşină îi era întotdeauna la dispoziţie pentru a-l duce acolo unde trebuia să slujească. Şi pentru că timpul era întotdeauna limitat şi distanţele lungi, iar şoselele proaste, limitele de viteză nu erau mai niciodată respectate. De aceea, fiecare călătorie era prefaţată cu rugăciune. Se spune că odată, la puţin timp după plecarea într-o asemenea călătorie misionară, Olah i-a îndemnat pe cei aflaţi în maşină să se roage. Ascultător, ca orice om pocăit, şoferul a închis ochii şi si-a împreunat mâinile pentru rugăciune. Într-o clipă maşina s-a oprit în şanţ. Din fericire nu s-a întâmplat nimic altceva şi călătorii au scăpat cu o simplă sperietură şi cu o învăţătură de minte. Poate că nu totdeauna este necesar să închidem ochii şi să împreunăm mâinile pentru a ne fi ascultate rugăciunile.

L-am cunoscut pe Liviu Olah mai îndeaproape în timpul celor câteva vizite făcute la biserica din Oradea cu corul de copii al bisericii din Iaşi. Acest cor, faimos la vremea aceea, fusese înfiinţat de Genovieva Sfatcu, care adaptase din limba engleză multe cântece creştine pentru copii. Călătoream pe atunci adeseori în ţară cu acest cor, alături de prietenii mei Tudorel Sfatcu şi Daniel Brânzăi. Tudorel cânta la orgă, în vreme ce Daniel şi cu mine făceam introducerea cântecelor. Au fost vremuri pe care n-am să le uit niciodată. Liviu Olah ne-a primit întotdeauna cu căldură în vizitele noastre acolo. Îmi amintesc că odată, într-un exces de teribilism, am spus în prezentarea dinaintea unuia dintre cântece că Iaşul ar putea deveni un centru de trezire spirituală mai puternic decât Oradea (desigur, din păcate, lucrul acesta nu s-a întâmplat niciodată şi, aşa cum arată lucrurile acum în comunităţile evanghelice din oraş, nici nu sunt multe şanse să se întâmple în viitorul apropiat). Olah m-a privit puţin amuzat şi, cu amabilitatea caracteristică, mi-a răspuns că atunci Oradea va avea ocazia să fie şi mai motivată în dedicarea ei faţă de întoarcerea României la Dumnezeu.

După trei ani de slujire ai lui Liviu Olah, trezirea spirituală din Oradea devenise un fenomen naţional. Securitatea se temea de acest om chiar mai mult decât se temea de Iosif Ţon, care, în aceeaşi perioadă, îşi scria memoriile în apărarea libertăţii religioase în România. În 1976 Olah se pregătea să oficieze un nou botez cu sute de persoane, în Crişul Repede. Aceasta a umplut paharul răbdării autorităţilor comuniste şi Departamentul cultelor i-a retras lui Liviu Olah autorizaţia în baza căreia putea sluji ca păstor. Botezul n-a mai avut loc şi acest lucru l-a afectat pe Liviu Olah destul de mult. Un an mai târziu, Olah s-a transferat ca păstor la Biserica baptistă din cartierul arădean Bujac, care funcţiona pe atunci fără autorizaţie de la autorităţi (a şi fost închisă după aceea, timp de vreo cinci ani). În locul lui, la Oradea, devenea păstor Iosif Ţon, care, cu darul lui de învăţător, avea să consolideze ceea ce făcuse, prin harul lui Dumnezeu, Liviu Olah.

În 1979 Olah pleca definitiv în Statele Unite, devenind păstor al Bisericii baptiste române din Detroit şi apoi al uneia dintre bisericile baptiste române din Los Angeles.

Nu ştiu ce anume, dincolo de dorinţa soţiei, l-a făcut pe Liviu Olah să părăsească Oradea şi apoi România. L-am auzit vorbind în vremea ceea, atât pe el, cât şi pe Iosif Ţon, despre nevoia lui Olah de a-şi încărca bateriile, epuizate de nenumăratele evanghelizări la care participase. Drept să spun, aveam şi eu senzaţia că Olah are nevoie de reîmprospătarea conţinutului mesajelor. Se pare că ritmul în care slujise în cei trei-patru ani de la Oradea îl epuizase fizic şi spiritual. Desigur, o asemenea decizie traumatică, cum este emigrarea, este o chestiune personală, de care fiecare dă socoteală înaintea lui Dumnezeu. În ce măsură însă a fost Olah influenţat de alţii în această decizie şi cît de bune au fost aceste intenţii rămâne probabil o chestiune care nu va fi descurcată decât la judecata cea mare.

Caius Obeadea scria:

În ani când am ajuns să cunosc (din auzite) de fratele Olah, la grupul tineretului din Constanţa se studia scopul rugăciuni. În discuţiile cu alţi tineri am ajuns să cunosc despre trezirea spirituală din biserica din Oradea unde fratele Olah slujea. Eram un grup de tineri interesaţi să cunoaştem şi să experimentăm puterile rugăciuni. Ajunsesem să ne strângem suplimentar pentru ore de rugăciune. Auzisem că in biserica din Oradea pentru o perioada de timp corul nu mai cânta, programele de duminică seara erau oprite, fratele Olah cerând bisericii să se pocăiască, şi să se pregătească spiritual pentru împlinirea voii Sale, rugăciunea fiind modul de comunicare cu Dumnezeu.

În acei ani prin Constanţa, în mijlocul tinerilor se auzea despre importanţa rugăciunii în viziunea fratelui Olah:

1. aducerea unei jertfe la altarul lui Dumnezeu implică o curăţenie personală.
2. o prezentare în faţa altarului implică a fi copil a lui Dumnezeu.
3. a te prezenta in faţa unui Dumnezeu sfât implică a fi sfânt.
4. o curăţenie personală implică o viaţă de comunicare, o viaţă de rugăciune.

Acest om a lui Dumnezeu face cunoscut frăţietăţii că rugăciunea este modalitatea unei apropieri de Dumnezeu, o modalitate de cunoaştere a divinităţii, o sfinţire a unei vieţii care nu are nici un beneficiu înafara prezenţei Celui care a dat totul pentru mântuirea noastră. În acest concept, fratele Olah îşi pregăteşte biserica pentru o trezire spirituală, oprind spectacolul şi jertfele false, încurajând chiar şi pe copii să se roage fierbinte nu numai pentru părinţii lor, dar şi pentru neamuri, vecini, învăţători.

Oradea se înfierbântă la puterea rugăciunii, orele de rugăciune din cursul săptămânii ajung să fie pline, rugăciunea fiind tema principală a bisericii, fiecare pregătindu-se pentru a aduce o jertfă curată şi plăcută Dumnezeului Atot-puternic. Unii din tinerii Constanţei la auzul chemării indirecte a fratelui Olah, ajung să introducă şi ei carneţele de rugăciune, iniţiind rugăciunea fierbinte pentru cei din jurul noastru, cerând Domnului trezire spirituală.

* Am retras de aici o parte din articol, intrucat co-autorul, desi fusese mentionat, fiindu-i respectat dreptul de autor, s-a aratat indignat. As avea cateva comentarii, dar pretuiesc mult subiectul de fata, asa ca ma abtin. Daca face inprudenta sa vina cu comentarii, cred ca va ajunge in spam.