„Un soricel se duse sa se plimbe. Umbla ce umbla el prin ograda si se intoarse la mama.
– Am vazut, mama, doua animale. Unul era tare fioros, celalalt tare bland.

Mama il intreba:
– Ia spune, cum aratau acele fiare?
Soricelul raspunse:
– Cea fioroasa umbla de colo pana colo prin ograda, avea picioarele negre, motul rosu, ochii bulbucati, clontul ca un carlig. Cand am trecut pe langa ea, a deschis clontul, a ridicat un picior si a prins a racni atat de tare, ca nu steam unde sa ma ascund zicand: „Asta trebuie sa fie dusmanul nostru!”.
– Acesta-I cocosul, grai batrana mama. El nu face rau nimaniu, san nu te temi de dansul. Da’ cealalta fiara, cum arata?
– Cealalta statea tolanita pe-o parte si se incalzea la soare. Avea catul alb si pufos, labutele cenusii, netede, isi spala cu liba blanita de pe piept si dadea usurel din coada cand se uita la mine. Ziceam: „Asta este prietena noastra!”

Batrana mama spuse:
– Prostutule, prostutule. Pai asta-I chiar motanul!”

 Asa sunt si oamenii astazi cu lumea si evanghelia. Lumea este blanda, atragatoare, vesela si ei spun: „Asta este prietena noastra!”, Evanghelia este insa mai zgomotoasa, striga in gura mare ce este bine si ce este rau, sa ne pocaim de rau si sa credem in Hristos. Si unii spun: „Asta trebuie sa fie dusmanul nostru!”

Acum judecati voi singuri care e dusmanul si care e prietenul, ajutati de fabula lui Tolstoi.