Odata Hudson a fost intrebat de Reverendul H. B. Macartney, un pastor anglican: Spune-mi de unde vine aceasta diferenta intre noi, tu esti calm in mijlocul problemelor iar eu sunt tare nelinistit din motive de nimic. „Scumpul meu Macartney, raspunse Taylor, pacea de care vorbesti este in cazul meu mai mult decat un privilegiu, ea este o necesitate”. Apoi adauga si mai categoric: „Nu as putea indeplini tot ce am de facut fara pacea lui Dumnezeu, care intrece orice pricepere si care imi pazeste inima si gandurile.”

Cand agonia sufletului mau ajunsese pana la culme, o fraza din scrisoarea scumpului meu Mc-Carthy a facut sa imi cada solzii de pe ochi. Aveam un puternic sentiment de esec in viata mea… atunci mi-am dat seama ca niciodata nu voi ajunge la o credinta ferma fortandu-ma  sa dobandesc credinta, ci odihnindu-ma in Singurul care este demn de credinta. Daca noi nu credem, El ramane demn de credinta. Am privit la Isus si am vazut cu bucurie imensa, El a spus: „Nu te voi parasi” Iata odihna. Nu a promis El oare ca va ramane in mine, ca nu ma va parasi niciodata? Inainte nu ma bucuram de Domnul asa cum ar fi trebuit. Aceasta agitatie ma stapanea cat timp mai ramanea ceva de facut. Cel mai mare deficit din viata mea era pierderea prezentei luminoase a Domnului. Aceasta viata in Domnul este aceea care aduce roade in noi, la fel cum sufletul care bea adanc din apa vietii isi da seama ca „nu va mai inseta niciodata”. Viata care este Cristos ramane si abunda, satisface si potoleste setea.