In contextul mai larg al scripturii, se intelege ca:
– noi nu putem face nimic pentru a fi iubiti de Dumnezeu, El ne iubeste pe toti la fel si cu o dragoste asa de mare, incat a sacrificat pe singurul Lui Fiu pentru noi. Doar sa il primim pe Fiul Sau in inimile si vietile noastre.
– De asemenea nu putem face nimic pentru a indeparta dragostea perfecta a lui Dumnezeu de la noi. El nu ne iubeste conditionat. Pacatul ne desparte de Dumnezseu, dar el a facut totul pentru ca noi sa ne putem intoarce la El oricand, si pilda „Fiului risipitor” ne face clar ca Dumnezeu ne iubeste la fel de mult chiar cand noi risipim viata noastra departe de El.
Oricum noi nu putem face nimic daca nu ne este „dat de sus” (Iaon 3, 27), daca nu suntem chemati de Dumnezeu sa facem o lucrare, daca nu suntem inzestrati de El cu darurile respective, daca nu suntem iertati si nascuti din nou prin jertfa lui Hristos si Duhul Sfant. Totul a fost incheiat de Hristos la cruce.
Dumnezseu nu se bazeaza pe noi, si nu este un semn ca nu ne iubeste. Dumnezeu nu depinde de noi, ci de El insusi. Scopul Lui nu este perfectiunea slujirii nostre, ci el numeste fara pata pe cel ce isi recunoaste imperfectiunea.. Scopul Lui este unirea noastra cu Hristos si asemanarea cu El, dar asta tine de Duhul Lui si Harul Sau.
Bucuria noastra depinde in totul numai de aceea ce a facut El si nu de performanta noastra. Insa care este rostul stradaniei noastre? Probabil stradania si performanta noastra ne ajuta sa stim ce a facut Dumnezeu pentru noi, si atunci vom fi afectati de ceea ce auzim. Cu asta ar trebui sa ne ocupam. Nu? In rest, trebui sa traim normal si liber.
romoflorin 